SIMPOZION "CRED IN EDUCATIE"

SIMPOZION "CRED IN EDUCATIE" - diaporama flash

ALIMENTATIA COPILULUI PRESCOLAR

Alimentaţia copilului mic şi preşcolar

            În perioada de copil mic şi preşcolar are loc încetinirea ritmului de creştere şi accentuarea procesului de diferenţiere morfologică şi fiziologică a organismului. Dentiţia se completează, sistemul locomotor se consolidează, coordonarea mişcărilor se perfecţionează, iar câştigarea unor noi achiziţii în dezvoltarea psihomotorie lărgeşte modalităţile de adaptare la mediu ale copilului.

            Copilul la această vârstă are perioade lungi de veghe, se mişcă mult, interacţionează cu lumea care-l înconjoară şi, în consecinţă, nevoile lui nutriţionale şi energetice cresc. Modalitatea de satisfacere a acestei cerinţe nu trebuie să fie întâmplătoare.

            Pe lângă respectarea satisfacerii nevoilor cantitative şi calitative ale raţiei alimentare, este obligatoriu ca printr-o pregătire corespunzătoare (fără rântaşuri prăjite, condimente, sare multă, grăsimi prăjite) a alimentelor, acestea să fie prezentate într-un cadru cât mai atrăgător şi relaxant. În această perioadă se educă simţul gustativ, ceea ce presupune o mai mare variaţie a alimentelor faţă de monotonia relativă a alimentaţiei la vârsta de sugar.

            Regimul trebuie să fie echilibrat, nevoile energetice fiind asigurate aproximativ în proporţie de 15 – 20% dimineaţa, 35 – 40% la prânz, 15 – 20% seara şi câte 10 – 15% la gustările de la ora 10 şi 17.

            Pe măsură ce copilul creşte, ponderea mesei de dimineaţă va creşte, scăzându-se din cea a gustărilor şi, apoi, a mesei de prânz.

            Meniul va fi cât mai diversificat de la o masă la alta şi mai ales de la o zi la alta.

            Cantitatea de lapte va fi de 500 – 600 ml pe zi. Trebuie evitat excesul de lapte întrucât consumarea unei cantităţi mai mare se face în dauna altor alimente mai bogate în vitamine, săruri minerale, proteine vegetale etc. Nu se va încuraja obiceiul de a se da între mese lapte în loc de apă. Se recomandă ca laptele să fie dat dimineaţa simplu sau cu cicoare, malţ, eventual cu puţină cacao şi după amiaza sau seara sub formă de iaurt, budinci, brânză de vaci, făinos cu lapte.

            La această vârstă, dimineaţa copilul nu se satură numai cu lapte ci trebuie să mai primească cereale, pâine, unt sau margarină, gem, miere, eventual ou.

            La ora zece este bine să se dea fructe. Încă de la această vârstă trebuie stimulată deprinderea de a nu mânca în exces dulciuri şi făinoase care creează premisele instalării obezităţii. În lipsa fructelor crude se pot da fructe din compot.

            Masa de prânz este cea principală întrucât copilul îşi desfăşoară maximum de activitate în cursul dimineţii. De obicei primul fel este constituit dintr-o supă, de preferinţă un bulion de carne sau ciorbă acrită cu borş sau lămâie pentru a excita secreţia gastrică; se va da în cantitate mică pentru a nu crea senzaţia de saţietate.

            Este de dorit ca de 2 – 3 ori pe săptămână, în locul supelor, să se ofere salate de crudităţi, mămăliguţă cu brânză, omletă cu legume. Felul doi va avea o bază de zarzavaturi cu carne şi, în lipsa lor, făinoase cu brânză şi ou. Este recomandat ca zilnic copilul să primească cel puţin 2 – 3 feluri de zarzavaturi şi legume diferite.

Legumele sunt necesare copilului pentru că aduc vitamine, minerale şi fibre. În afară de morcovi, cartofi, păstârnac, spanac, urzici, dovlecei, conopidă, roşii, ardei gras, gulii, după vârsta de un an şi jumătate se pot da fasole verde, mazăre fină pasată, iar după 2 ani: fasole albă, linte. Legumele se dau modificate prin fierbere, cu excepţia morcovului, a roşiei şi a ţelinei care se pot da şi crude. Datorită faptului că legumele au o valoare calorică mai mică, ele vor fi preparate cu unt, ulei, margarină, smântână (fiartă, înainte de a se da copiilor mai mici de 2 – 3 ani, întrucât se prepară din lapte nefiert). Se va evita ca felul doi să fie constituit din paste făinoase, recomandabil a fi rezervate mesei de seară.

      Se va da carne de 4 – 6 ori pe săptămână, preparată sub formă de rasol, friptură la cuptor, pe grătar sau mâncăruri cu carne şi legume. Tocăturile se vor prepara corect, fără ceapă prăjită, de preferinţă sub formă de perişoare; până la 1 an şi jumătate chiftelele se vor prăji la grătar sau în tigaie de teflon. Este primită cu plăcere carnea tocată sub formă de umplutură pentru dovleci, roşii, ardei. Carnea slabă de porc este bine să fie dată numai ca excepţie. În loc de carne se poate da (chiar este preferat) rasol de peşte de apă dulce. Masa de prânz se încheie cu un desert, de preferinţă fructe, compot.

      Se vor evita formule de mâncare care includ caloriile necesare într-un volum mare al porţiei, pentru a evita senzaţia neplăcută de prea mare plenitudine şi pentru a nu învăţa copilul să fie lacom. Pentru acelaşi motiv, porţiile nu trebuie să fie mari, încât copilul să poată mânca fără insistenţe ceea ce i se pune în farfurie.

      La ora 17 se poate oferi o prăjitură de casă sau gustarea va fi compusă din fructe, iaurt sau o tartină cu caşcaval, caş, urdă, brânză telemea (nu foarte sărată!).

      Seara, masa va fi constituită din budinci, soteuri, papanaşi, mămăliguţă, mezeluri de bună calitate, sandvişuri cu unt şi brânză. Masa se va încheia cu o cană cu lapte sau făinos cu lapte. Nu se dau dulciuri la masa de seară (favorizează cariile) şi nici alimente ce pot agita copilul (ciocolată, cacao). Bomboanele ce se oferă „la culcare”, ca şi cele oferite între mese au multiple consecinţe negative deci sunt total inoportune.

     Apa se va da la sfârşitul meselor, cel mult între două feluri „solide” de mâncare. Volumul alimentelor date la o masă nu trebuie să depăşească 250g la vârsta de 1 an şi 300 – 350g la 2 -3 ani.

      Educaţia are un rol hotărâtor în formarea deprinderilor. De aceea se va insista pe modul corect de a mânca, se va imprima obiceiul spălării mâinilor înainte şi după masă, grija de a nu se murdări în timpul mesei, de a nu vorbi, de a nu se juca, toate acestea prin exemplul personal şi nu prin constrângere.

     Nu trebuie să obişnuim copilul, care refuză să mănânce, cu distracţii, cu glume, cu jocuri în timpul mesei şi nici nu trebuie să-l sancţionăm că nu a mâncat. Nu este deloc indicat să-i încurajăm preferinţele şi să ajungem la raţii dezechilibrate (unilaterale), care pot compromite starea de sănătate.

Orarul meselor se adaptează treptat celui al adulţilor. De aceea se recomandă ca masa să fie luată în comun (dacă copilul frecventează grădiniţa/creşa, cel puţin masa de seară). Dacă regimul alimentar al adulţilor este raţional (în ce priveşte compoziţia şi modul de preparare), el este adecvat preşcolarului, simplificând munca, orarul şi viaţa familiei.

Masa luată în comun are pentru copil importante implicaţii de ordin educativ şi social. Pe lângă perfecţionarea deprinderii de a mânca singur, de a se servi corect de tacâmuri, de a bea frumos din ceaşcă, va învăţa să stea liniştit la masă, să vorbească politicos (şi nu cu gura plină). Exemplul părinţilor în această privinţă este covârşitor deoarece şi la această vârstă, continuă să imite gesturile şi limbajul adulţilor. Bunele maniere nu se învaţă prin sfaturi, discursuri sau observaţii, ci numai prin exemple.

      În timpul mesei va domni o atmosferă calmă, destinsă, evitându-se factorii de perturbare din afară (televiziunea, jocurile) sau stările de tensiune. Astfel desfăşurate, orele de masă în familie constituie prilejuri de schimburi de impresii, de descoperire reciprocă şi de strângere a legăturilor sufleteşti; de asemenea, contribuie la consolidarea bunelor deprinderi.

      Unele greşeli comise în desfăşurarea „ceremonialului” mesei pot sta la baza lipsei poftei de mâncare a copilului. Dintre acestea, mai frecvent se întâlnesc:

Ø      starea de tensiune nervoasă;

Ø      graba cu care se serveşte masa;

Ø      oferirea unui alt mediu decât cel al familiei;

Ø      forţarea copilului să mănânce mai mult decât doreşte (golirea farfuriei prea încărcate);

Ø      comentarea nefavorabilă a meniului de către adult;

Ø      lipsa de confort (scaun prea scund sau prea înalt) sau prelungirea excesivă a duratei mesei;

Ø      excluderea copilului din conversaţia generală;

Ø      mustrarea copilului în timpul mesei pentru „greşeli” comise în timpul zilei.

      Regimul de viaţă al copilului trebuie astfel alcătuit încât alimentaţia să nu devină o preocupare centrală nici pentru copil şi nici pentru familie.

      Numai printr-o atitudine plină de afecţiune dar în acelaşi timp fermă, adultul va învăţa copilul să mănânce ce şi cum trebuie.

      Drepturile nutriţionale, dreptul la sănătate al copiilor nu trebuie să fie prejudiciate de inerţie, trebuie susţinute de profesionişti competenţi, de mame, de părinţi informaţi în problemele de alimentaţie.

Pofta de mâncare sau apetitul preşcolarilor este de cele mai multe ori influenţat de etapele de creştere prin care trec şi, dacă până la vârsta de 3 ani, creşterea este accelerata şi continuă, în perioada preşcolara perioadele de creştere alternează cu cele de stagnare - un preşcolar poate stagna în greutate chiar şi 3 - 4 luni, după care să aibă o creştere bruscă. Din acest motiv este absolut normal ca apetitul copilului să varieze, în funcţie de necesarul caloric; practic, propriul organism îi "dictează" copilului cât să mănânce. Cu toate acestea, părinţii sunt deseori îngrijoraţi atunci când copilul refuză mâncarea sau mănâncă foarte puţin. În aceste cazuri este important să realizaţi faptul că ora mesei trebuie să fie relaxantă, tocmai pentru ca preşcolarul să conştientizeze propriile senzaţii de saţietate sau de foame. Un lucru de care trebuie să vă feriţi este să discutaţi de faţă cu copilul despre lipsa poftei de mâncare a acestuia - în general, cu cât copilul aude mai mult că vă plângeţi în legătură cu mofturile lui la masă, cu atât se va îndârji să nu vă dezamăgească "aşteptările".

Apetitul scăzut sau lipsa poftei de mâncare la preşcolari

Copiii care au un apetit scăzut şi "ciugulesc" puţin în timpul mesei pun dificultăţi părinţilor deoarece aceştia trebuie să le asigure aportul nutritiv necesar din puţinul ingerat. Copiii care mănâncă puţin nu reprezintă un motiv de îngrijorare atât timp cât meniul este echilibrat - vitamine, minerale, proteine, carbohidraţi şi grăsimi bune, iar preşcolarul este activ şi sănătos.

• De multe ori copiii nu mai mănâncă pentru a capta atenţia părinţilor - încercaţi să petreceţi mai mult timp cu cei mici; conversaţiile plăcute din timpul mesei pot fi de ajutor.
• Lipsa poftei de mâncare poate surveni şi din lipsa activităţii. Mişcarea în aer liber este cea mai bună premisă pentru un apetit sănătos.

• Limitaţi gustările dintre mese la 2 pe zi şi oferiţi-le numai dacă preşcolarul le cere. Nu vă impacientaţi dacă cel mic sare peste o masă; nu este nicio nenorocire.
• Nu lăudaţi copilul pentru faptul că a mâncat; alimentaţia trebuie să fie o activitate cotidiană normală, necesară supravieţuirii şi nu o realizare importantă.

• La această vârstă preşcolarii au nevoie de independenţă şi părinţii îi pot ajuta să-şi afirme independenţa oferindu-le oportunitatea de a alege, atunci când este posibil: de ex. "ouăle să fie omleta sa cu ochiuri?". Lăsaţi-l pe copil să mănânce singur şi, în acest scop, îi puteţi pregăti feluri de mâncare ce nu necesită utilizarea tacâmului - preşcolarilor le place să mănânce cu mâna.

RĂCELA ŞI GRIPA

RĂCEALĂ SAU GRIPĂ?

Simptome de gripă sau simptome de răceală?

Înainte de a vă da seama cum să vă ajutați copilul să se simtă mai bine, trebuie să știti ce anume îi provoacă simptomele. De obicei, gripa are simptome care fac copilul să se simtă mai rău decât cele asociate unei răceli obișnuite, dar nu este întotdeauna ușor să faceți diferența între cele două afecțiuni.

Răceala este o infecție virală ușoară, ale cărei simptome apar progresiv și care dispare de obicei de la sine în câteva zile, în urma răspunsului imunitar al organismului. Secrețiile nazale sunt lichide în primele câteva zile, apoi încep să devină mai vâscoase. Virusul care a provocat răceala poate fi transmis în primele trei zile de la primele simptome.

Gripa atacă organismul mai rapid ca răceala. Simptomele se pot ameliora după două până la cinci zile, însă senzația de epuizare fizică poate dura și mai mult de o săptămână. Durerile musculare și congestia căilor respiratorii sunt de obicei simptome care apar doar în cazurile de gripă. Netratată, gripa poate provoca diverse complicaţii, de la bronșită  la pneumonie.

Simptome:

1.    Febra. La răceala: rar / La gripă: este caracteristică, foarte ridicată (peste 38 de grade Celsius), durează 3-4 zile

2.    Durere de cap. La răceala: rar / La gripă: puternică

3.    Dureri generale în corp. La răceală: vagi / La gripă: frecvente, chiar severe

4.    Slabiciune, oboseală. La răceală: niciodată / La gripă: încă de la debut și proeminentă

5.    Nas înfundat. La răceală: simptom comun / La gripă: uneori

6.    Strănut. La răceală: simptom comun / La gripă: uneori

7.    Durere în gât. La răceală: simptom comun / La gripă: uneori

8.    Tuse, durere în piept. La răceală: tusea este moderată/ La gripă:simptom comun, poate deveni severă

9.    Complicații. La răceală: congestii și infecții ale sinusurilor sau dureri de urechi (mucozitățile se duc în sinusuri sau pe canalele auditive) / La gripă: bronşită, pneumonie (poate pune viaţa în pericol).

Răceli/ viroze

Se referă la infecții produse de viruși, altele decât cel gripal, care însă dau semne de îmbolnăvire foarte asemănătoare cu gripa Vaccinul gripal nu apără organismul de aceste viruși.

         

Gripa sezonieră/ epidemia de gripă

Se referă la tipurile obișnuite de virusuri gripale umane, care în fiecare sezon rece duc la îmbolnăvirea unui număr de persoane. Există un vaccin elaborat de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS) în fiecare an , care poate preveni gripa. Când numărul de cazuri este mare și se înregistrează pe un teritoriu mai extins (județ, țară), vorbim de epidemie.

Pandemia de gripă

Apare atunci când răspândirea virusurilor  gripale se face ușor și rapid la nivel mondial, în special datorită faptului că sunt virusuri noi.

În pandemie:

-         Un număr foarte mare de persoane se îmbolnăvesc în același timp

      (în câteva săptămâni tot globul este afectat);

-         Boala e gravă și pot apărea decese multe, indiferent de vârstă;

-         Apar perturbări în economie (alimentație, comunicații, școli, transport, bănci, servicii medicale) pentru că mulți oameni se îmbolnăvesc și stau acasă.

Cum se previn virusurile care produc boli respiratorii

          Microbii care produc îmbolnăviri ale nasului, gâtului, urechilor sau plămânilor se pot transmite fie direct - de la persoană la persoană – fie indirect, prin obiecte folosite sau atinse de persoana bolnavă, când strănută sau tușește. Picăturile de lichid pe care bolnavul le elimină când tușește sau strănută pătrund în nasul sau gura persoanelor din jur, transmițând și virusurile. Dacă picăturile cad pe diverse suprafețe, acestea pot fi atinse cu mâinile care apoi sunt duse la gură sau nas și astfel pot și ele transmite virusurile.

Ce putem face – gesturi simple ne apără de probleme de sănătate grave!

            Învățați copiii să se protejeze!

      Spălați-vă cât mai bine pe mâini și cât mai des

Spălarea cu apă și săpun este esențială. Ideal este să vă spălați temeinic (palme și încheieturi cel puțin 20 secunde), dacă se poate cu apă caldă de la robinet, cu săpun lichid și să vă ștergeți cu prosop de hârtie. În cazul în care nu există apă la îndemână, se recomandă utilizarea șervețelelor umede cu dezinfectante sau a soluțiilor dezinfectante, pe bază de alcool.

            Spălatul pe mâini cu apă și săpun e obligatoriu în oricare din următoarele situații:

ü      După ce strănutați, tușiți sau vă suflați nasul

ü      Înainte și după masă

ü      Oricând mâinile au un aspect murdar

ü      După utilizarea toaletei.

      Acoperiți gura când strănutați sau tușiți

Dacă strănutați sau tușiți:

ü      Păstrați cel puțin 1 m de persoanele din jur

ü      Acoperițivă gura și nasul cu un șervețel de hârtie pe care îl aruncați după aceea

ü      Dacă nu aveți șervețel la îndemână acoperiți-vă gura și nasul cu braţul, nu puneți mâna la gură!

ü      Spălați-vă pe mâini

      Nu folosiți în comun obiecte personale

            Nu utilizați în comun: prosoape, batiste, tacâmuri, pahare, farfurii.

      Dacă vă îmbolnăviți, acționați responsabil

Stați acasă dacă nu vă simțiți bine. Contactați un medic și solicitați un consult!

Păstrați distanță față de persoanele din jur, mai ales dacă tușiți sau stănutați.

Când trebuie să-l suni pe doctor?

           Medicul copilului tău nu va putea identifica tipul virusului, însă va examina gâtul și urechile copilului, eventual va lua o probă din gâtul infectat pentru a se asigura ca simptomele infecției nu semnalează o altă boală. Dacă simptomele răcelii se înrăuţesc în loc să se amelioreze pe durata a 3 zile, atunci problema poate indica o sinuzită, pneumonie, bronșită mai ales dacă micuțul locuiește într-un mediu de fumători. Examinarea germenilor rezultați în urma exudatului  îl va ajuta pe medic să-și dea seama cu ce anume se confruntă copilul și dacă este nevoie să prescrie tratament cu antibiotic.
          Pentru a consulta de urgență medicul pediatru/ de familie copilul trebuie să prezinte:

• o cantitate însemnată de mucus, eliminată prin intermediul tusei;
• o stare de oboseală, o letargie neobișnuită;
• dureri puternice de cap, de gât sau faciale;
• dureri severe de gât care interferează cu înghițitul;
• febra mai mare de 39 de grade Celsius mai mult de 24 de ore;
• dureri puternice de piept sau de stomac;
• dureri de urechi;
• amigdalele inflamate.

           Mersul la grădință/ școală sau îndeplinirea activităților zilnice nu-i vor agrava copilului starea generală, însă se va mări riscul de transmitere a răcelii prin rândul colegilor și al prietenilor. Cel mai bine ar fi să-l lași pe copil să-și desfașoare activitățile îndeplinite în mod curent după ce se vindecă; până atunci - repaus la domiciliu .

MEDICAMENTE DE RĂCEALĂ ȘI GRIPĂ PENTRU COPII

7 reguli de administrare

1.      Nu da medicamente de răceală si gripă copiilor sub 2 ani

Medicamentele pentru răceală și gripă conțin laolaltă mai multe ingrediente care pot avea efecte secundare periculoase asupra copilului mic  - decongestionante, antihistaminice, supresante ale tusei, expectorante sau calmante. Este posibil ca micuțul să nu aibă nevoie de toate acestea și să îi facă rău.

2.      Nu da aspirină copilului sub 18 ani

Aspirina este unul dintre cele mai riscante medicamente pentru copil. Ea cauzează o boală extrem de periculoasă care-i amenință viața, numită sindrom Reye. Administrarea aspirinei se face în cazuri excepționale, numai la recomandarea exclusivă a medicului. În rest, este indicat să se caute alternative sigure pentru cel mic.

3. Citește cu atenție eticheta fiecărui medicament

Înainte de a da copilului orice fel de medicament, citește prospectul și informează-te cu atenție despre ce conține, cum se administrează, ce contraindicații are și care sunt efectele adverse care te pot face să chemi medicul.

4. Urmărește atent ingredientele active ale medicamentelor

Compușii activi din medicamentele pentru copii sunt acele substanțe care fac produsul să funcționeze și care acționează direct asupra corpului. Atunci când administrezi mai multe medicamente în același timp celui mic, este important să te asiguri că ele conțin ingrediente active diferite, pentru a nu risca să sufere o supradoză din cauza faptului că două sau mai multe dintre ele au aceeaşi substanță activă.

5. Dă-i copilului doza corectă din medicament

Unele medicamente au dozajele create în funcție de greutatea copilului, iar altele în funcție de vârstă. Citește cu atenție prospectul medicamentului și stabilește corect doza pentru micuțul tău. Nu depăși niciodată instrucțiunile prospectului. În același timp, asigură-te că știi diferențele între unitățile de măsură pentru dozajul medicamentelor. De exemplu, trebuie să știi cât înseamnă doza exactă atunci când este exprimată în linguri, linguriţe, miligrame sau mililitri.
6. Nu da copilului medicamente pe întuneric

Simptomele de răceală și gripă au tendința de a se înrăutăți pe timpul nopții și te vei găsi în postura de a-i administra medicamente în miez de noapte, pe jumătate trează. Există riscul să gresești doza sau tipul de medicament şi să pui sănătatea micuţului în pericol.
Atunci când trebuie să ii dai copilului un medicament pe timpul nopţii, aprinde luminile, citeşte cu atenţie numele medicamentului şi dozele recomandate pentru a fi sigura că nu dai greş.
7. Nu da copilului medicamente recomandate adulților

Cumpără doar produse medicamentoase concepute special pentru cei mici și evită să le înlocuiești cu cele pentru adulți.

A răcit. Ceaiuri sau antibiotice?

Prima întrebare care-ți vine în minte, când micuțul tău strănută și tușește, e mereu aceeași:  Ceaiuri sau antibiotice?

Ce trebuie să am în casă?

Recomandarea noastră este ca în sezonul rece să te înarmezi cu:

       termometru

       soluție de paracetamol

       supozitoare cu algocalmin

       ceai de tei, mentă sau salvie

       miere de albine (de salcam sau de tei)

       lămâi

       picături pentru urechi

       picături pentru nas

       siropuri pentru tusea productivă (de patlagină) etc.

Meseria de părinte

Drumul spre şcoală poate fi uşor

Specialiştii spun că există şapte elemente cheie care stau la baza succesului pe care copiii îl vor avea în şcoală (Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională):

1. Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în demersul său spre cunoaştere şi devenire;

2. Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;

3. Intenţia – pornirea interioară, conştientă, însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui;

4. Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;

5. Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;

6. Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi sentimente;

7. Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.

SUCCES!

De ce sunt copiii atât de mânioși?

Mânia face parte din viața noastra de zi cu zi. Diferența dintre oamenii buni și cei răi este dată de felul in care aceștia iși gestionează "nervii".

Țipă, plânge, lovește, face urât? Toți copilașii care fac "crize" au un motiv, uneori știut de părinți, alteori nici măcar bănuit de aceștia. Pentru a-ti putea ajuta copilasul in asemenea conditii, trebuie neaparat sa stii ce-l face sa ajunga la manifestari de genul acesta. Mai ales la varste mici, cand el nu stie sa explice prea bine ce simtesi ce-l deranjeaza, ce-l nemultumeste.

Experientele anterioare conteaza

Unii copii pot acumula multe frustrari sau experiente neplacute din prima copilarie. Cand trebuie sa faca fata unei situatii noi, anticipeaza neplacerea, sentimentele ostile. Aceste trairi sunt insotite de crize de manie sau de tristete. In acest caz, copilul are nevoie de sustinerea ta mai degraba decat sa te enervezi. In loc sa-l cataloghezi drept un mare mofturos, mai bine intelege-l si ajuta-l.

Afla motivul

Pentru a putea sa-ti ajuti copilul sa faca fata maniei trebuie mai intai sa afli ce-i provoaca aceasta stare, sa intelegi de ce in unele momente pur si simplu explodeaza. Un indiciu important este televizorul care sta deschis zi-lumina. Cei mici nu fac diferenta intre fictiunea de pe ecran si realitatea.

Puterea exemplului

Multi spun ca vina pentru comportamentul agresiv al copiilor apartine in buna masura parintilor. Da, poate fi si vina parintilor, daca micutul vede la ei un comportament agresiv. Daca isi ignora copilul si nu-i acorda afectiunea si atentia de care el are nevoie.

Cum il ajuti?

Prin exemplul propriu, demers care cere timp si rabdare. Conteaza sa iti petreci mult timp cu copilul tau. Daca parintii sunt toata ziua la serviciu, bunicii stau in alt oras, profesorii si educatorii sunt intoleranti cu "copii problema", micutii ajung sa trtaiasca pe cont propriu. Gasesc singuri metode de a se face remarcati, de a atrage atentia adultilor.

Studiile arata ca parintii severi risca sa aiba copii recalcitranti, in timp ce parintii autoritari dar afectuosi educa mai bine si vor creste copii cu o inteligenta comportamentala si emotionala mai mare.

Motive pentru care copilul tau poate reactiona violent:

• Daca este, in mod obisnuit, martorul unor dispute familiale. Copiii mici isi imita parintii si pot crede ca agresivitatea este un tip de reactie absolut fireasca.
• Pedepsele frecvente, severe, corporale duc la accentuarea reactiilor agresive ale micutilor.
• Daca agresivitatea lui este trecuta cu vederea, daca copilul este lasat mereu sa aiba ultimul cuvant
• Daca nu primeste destula atentie din partea parintilor, a adultilor din jurul sau.
• Pentru ca el considera ca placerea lui de moment este mai importanta decat orice altceva.
• Ca si in cazul adultilor, un eveniment aparent nesemnificativ poate declansa reactia agresiva: bunica nu-l lasa sa se joace in curte; un alt copil i-a stricat castelul de nisip etc.

Sfaturi!

Organizeaza-ti timpul in asa fel incat, atunci cand tu si copilul sunteti impreuna, sa faceti aceleasi lucruri. Este important pentru copilul mic sa observe modul in care parintii lui se comporta in timpul jocului, la plimbare, la film, intr-o vizita.

Cand este posibil lasa-l sa aleaga: cu ce haine se imbraca la gradinita, intre mersul in parc si teatru, intre supa de pui si ciorba de vacuta... Nu conteaza ce alege, ci simplul fapt ca este intrebat, ca i se respecta parerea.

Agresivitatea şi violenţa

      Agresivitatea este o noţiune ce vine din latină – agressio care înseamnă a ataca. Agresivitatea este răspunsul unei persoane prin conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru.
      Agresivitatea = comportamente încărcate de reacţii brutale, destructive şi de atacare. Se poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus, însuşire de a trăi şi a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare şi sexuale) prin forţă.

În dicţionarul Walman se defineşte agresivitatea în următoarele accepţiuni:

·         tendinţă de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive;

·         tendinţă de a depăşi opoziţiile întâlnite;

·         tendinţă de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese;

·         hiperenergie în atitudini şi reacţii;

·         tendinţă permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.

      Agresiunea este tendinţa spre comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare.

Cauzele agresivităţii:

      După Dollard (1933) agresivitatea este rezultat al frustraţiilor. După acest autor agresivitatea duce întotdeauna la agresivitate.
      Studiind agresivitatea în oraşe Dollard (în 1939) şi Storr (în 1969) au ajuns la concluzia că periferiile oraşelor în care locuiesc grupuri mari de oameni deprivaţi material dau un mare grad de grupuri agresive. Există şi o opinie oarecum inversă care  consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.
      Se consideră că agresivitatea a crescut odată cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă a populaţiilor (armele atomice şi cele bacteriologice).
      Agresivitatea ca impuls este legată de învăţarea socială şi mai ales de deprivăriile provocate social.
      Din perspectiva fenomenului agresivităţii este de reţinut faptul că indiferent de tipul de deficienţă, toţi handicapaţii, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsiunea imaginii de sine şi a marginalizării sociale şi afective, se încarcă încă din copilărie cu o agresivitate latentă sau manifestă, în funcţie de contextul educaţional.

Manifestarea agresivităţii în funcţie de sex 
      Agresivitatea băieţilor în adolescenţă poate duce la comiterea unor delicte minore, dar astfel de delicte nu au de obicei o mare importanţă din punct de vedere psihologic dacă băiatul nu le comite decât o dată sau de două ori şi antrenat de grup. Totuşi, repetarea acestor delicte în cazul unui băiat crescut într-un cerc sever şi educat, înseamnă:

·         fie că are o tulburare de comportament,

·         fie că nu a fost niciodată iubit în mod adecvat şi nu-i pasă prea mult de ce cred părinţii şi societatea despre persoana lui,

·         fie că părinţii lui au tendinţe subconştiente către delicvenţă şi în ciuda manifestărilor exterioare ei se bucură pe furiş de escapadele băiatului,

·         fie că băiatul are o tendinţă compulsivă de a fura (cleptomania).

Băieţii care provin din cartiere sărace cu rată crescută a delicvenţei, comit în repetate rânduri delicte minore din dorinţa acestora de a-şi dovedi bărbăţia în faţa prietenilor prin sfidarea autorităţilor.
Delictele majore includ multă agresivitate şi arată că pe lângă că băiatul a fost lipsit de dragoste în copilărie, a fost supus şi unor cruzimi şi ostracizări.
Fetele, în medie manifestă mai puţină agresivitate decât băieţii, având mai mult tendinţa să-şi supere părinţii decât să sfideze autorităţile sau să atace alte persoane. O formă particulară de manifestare este fuga de acasă, care apare la fetele imature şi instabile emoţional, aflate de foarte mult timp în dezacord cu părinţii. O altă formă de manifestare este antrenarea fetei în activităţi sexuale cu caracter de promiscuitate, din dorinţa de a-şi scandaliza părinţii. În toate aceste cazuri de mai sus există conflicte grave în sânul familiei şi o deficienţă în ceea ce priveşte dragostea părinţilor faţă de fată.

Forme de manifestare a agresivităţii
      ·     Excitabilitatea. Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat şi iritat al vocii, voiciune crescută cu o stare accentuată de excitaţie, ideaţie accelerată, nemoexcitaţie, efervescenţă a limbajului, labilitate emoţională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie.

·         Impulsivitatea. Impulsurile sunt modalităţi acţionale de reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrate într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive, reacţii de mânie etc.). În practică, noţiunea de impulsiune este utilizată pentru a desemna un act de violenţă agresivă. Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.

·         Propulsivitatea este declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern. Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, ca balansarea capului sau a unui membru, mişcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Aceste manifestări sunt determinate de trebuinţele şi expresiile emoţionale. În stările de confuzie, ele apar sub formă de acte de agresiune, de apărare, de fugă sau de automatisme profesionale, exprimând fantasme, în care se condensează tendinţe afective, teamă, gelozie, mânie.

·         Violenţa care înseamnă forţă (în latină), deci este manifestarea forţei pentru a manifesta superioritatea. Există mai multe feluri de violenţă, dar violenţa fizică este considerată cea mai gravă, deoarece poate cauza moartea persoanei, vătămarea corporală şi libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică. Violenţa economică priveşte toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale. Violenţa morală constituie un abuz de limbaj în condiţiile vieţii moderne, când se confundă cu ambiguitatea, reglementarea şi agresiunea, organizarea şi agresiunea.

·         Comportamente aberante. Tulburările comportamentului sunt definite ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor faţă de mediul în care trăiesc şi în raport cu posibilităţile pe care le prezintă.

·         Comportamentul agresiv şi formele sale întâlnite în cadrul delicvenţei juvenile, reprezintă atitudini şi acte, fapte constante şi repetitive, cu conţinut antisocial, cu manifestări de agresivitate şi violenţă, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, faţă de propria persoană – autoagresiunea, sau faţă de alţii – heteroagresiunea. Acest comportament nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci el se organizează pe un teren existent din copilărie.

Formele agresivităţii prin cuvânt
       Limbajul este principalul mijloc de comunicare interumană şi presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, bazându-se pe producerea şi vehicularea simbolurilor şi semnificaţiilor.

·         Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală. Calomnia pare mai degrabă un act spontan, dar este da fapt un scenariu dinainte conceput. Calomnia se bazează pe denigrare, formă de agresiune subiacentă.

·         Denigrarea are ca scop descoperirea acelor trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenţii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroaşă, le denaturează până la grotesc, cu intenţia celui care o practică de a obţine o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului. Denigrarea exclude înţelegerea reciprocă şi demonstrează lipsa capacităţii empatice şi a fair-play-ului omului civilizat.

·         Autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelării: nevoia de a-şi provoca sieşi o suferinţă morală, o ieşire din tensiune, o descărcare. Aceasta poate fi replica unui complex de inferioritate, deoarece prin această formă stimulează nevoia celorlalţi de menajare prin negarea defăimării şi sublinierea unor calităţi, valori, realizări pozitive, fie reale, fie inventate. Autodenigrarea mai poate avea şi alte scopuri: nevoia de afecţiune şi ocrotire.

·         Ironia este tot o formă de agresivitate verbală, în care enunţul verbal ascunde semnificaţii latente (cu valoare agresivă) diferite de mesajul propriu-zis. Aceasta constituie o modalitate de agresare a unei situaţii, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligenţă, care să producă celui atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică. Ironia constituie o formă de compensare a unui sentiment de inferioritate sau de superioritate. Pentru cel care o utilizează ea constituie un act de agresiune, producând chiar o plăcere cu nuanţe sadice. Ironia nu exprimă o formă de „răutate”, ci o personalitate conflictuală care astfel îşi descarcă potenţialul agresiv latent.

·         Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă şi mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj. Cuvântul provine din greacă şi înseamnă „a muşca de carne”. Sarcasmul = o ironie muşcătoare. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima ci şi să asiste la trăirea durerii de către aceasta.

Toate formele de agresivitate descrise mai sus, sunt vehiculate fie prin viu grai, fie prin scris. Efectul lor traumatic este în funcţie de contextul în care se petrec, dar cele mai grave sunt cele care presupun denigrarea, devalorizarea publică sau colectivă. Mijloacele prin care acestea pot fi transmise sunt: televizorul, ziarul, radioul, cinematograful. Vom descrie mai jos cum televiziunea poate fi un generator de violenţă.

Forme de manifestare a agresivităţii sociale
      Putem distinge două forme de manifestare a agresivităţii sociale:
- delicte minore: vagabondajul, furturi minore, provocarea de pagube (de ex. spargerea geamurilor unor clădiri nelocuite)
- delicte majore: furtul armat, incendierea, bătaia, violul, crima.

Agresivitatea şi violenţa
      E bine să facem o diferenţiere între agresivitate şi violenţă. Agresivitatea este caracteristică şi indispensabilă vieţii, iar violenta este o manifestare exterioară a agresivităţii în situaţiile în care nu este ameninţat individul. Violenţa copiilor de care se plâng adesea părinţii şi educatorii se manifestă adesea fizic sau verbal: copiii care se bat, înjură sau scuipă, copiii care chinuie animalele, copiii care ţipă sau se tăvălesc pe jos, cei care ameninţă sau blestemă şi cei care se auto-agresează.
      Pentru fiecare dintre manifestări există explicaţii mai simple sau mai complexe, de exemplu, copilul care a văzut scene şi le imită, alţii au fost violenţi cu ei, societatea în care trăim cultivă violenţa, copilului i s-au tolerat toate capriciile până când frustrările au devenit inevitabile şi atunci el a răspuns agresiv sau, dimpotrivă, copilul a fost tratat prea sever şi violenţa lui este o formă de răzbunare. Dar dincolo de aceste remarci rămân întrebările: “Ce facem?”, “Cum reacţionăm?”, “Cât de eficientă este pedeapsa?”, “Dar recompensa?”.
      Dacă considerăm acest comportament violent ca un simptom, avem două variante. Prima variantă ar fi încercarea de a-l înlătura, mergând de la metode banale, spunându-i copilului: ”Nu e frumos, e ruşine să…!” până la metode comportamentale mai complicate. Aceste încercări sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbă nimic, fie comportamentul se agravează, fie dispare acest simptom dar apare altul. A doua variantă este încercarea mult mai dificilă de a înţelege ce înseamnă comportamentul violent şi care sunt cauzele lui. Acesta este demersul psihanalitic, care cere mult timp şi mult efort, dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului şi formele de psihoterapie psihanalitică sub îndrumarea unui specialist se bazează pe principiul: a da copilului posibilitatea să se exprime prin cuvânt, desen, modelaj sau joc.
      Dar de cele mai multe ori părinţii nu fac asta. Este foarte greu să suporţi agresivitatea şi să stimulezi exprimarea ei, chiar şi cu scopul de a ajuta copilul să se elibereze de aceasta.
      Sursele violenţei nu sunt întotdeauna conştiente sau acceptabile. Ne este greu să acceptăm că am fost violenţi cu copilul sau să facem legătura între certurile din familie şi comportamentul agresiv al copilului faţă de animale. Ne este mai uşor să spunem: “copiii sunt violenţi pentru că asta văd la televizor.” Şi acest lucru este adevărat într-o anumită măsură, dar nu este doar aceasta cauza comportamentului agresiv.  În profunzime putem găsi nenumărate cauze de care nu suntem conştienţi. Una dintre aceste cauze este frica. Cine s-ar gândi că frica te poate face violent? Cu toate acestea toţi ştim că “cea mai bună apărare este atacul”. Iată am descoperit că violenţa este uneori o formă de apărare!
      Ideal este ca aceste cauze să fie descoperite de subiectul însuşi. El trebuie să facă faţă situaţiilor şi persoanelor întâlnite, să nu-şi ascundă gândurile şi trăirile afective în spatele pumnului sau înjurăturii. Să-şi găsească modul uman, verbal de a reacţiona. Să poată spune ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea să schimbe, deci să pună în cuvânt ceea ce până atunci punea în act violent. Acest lucru se poate realiza sub îndrumare de specialitate, urmând o terapiei cognitiv-comportamentală

Sfaturi pentru parinti:

·  Pentru mulţi copii de 2-4 ani a lovi, a înghionti sau a muşca este o formă de comunicare, deoarece aceştia nu stăpânesc limbajul şi nu se pot exprima altfel. Agresivitatea este la un moment dat o perioadă normală, dar ea poate deveni un stil de viaţă. Copiii care nu învaţă să înlocuiască pornirile violente cu reacţii mai civilizate, devin temuţi şi fără prieteni. Dacă copilul vostru trece printr-o astfel de perioadă trebuie să-l ajutaţi. Dacă vedeţi că se poartă urât cu un alt copil de vârsta lui, învăţaţi-l să-şi ceară scuze, să-şi arate afecţiunea pentru prietenii de joacă şi pentru colegii de şcoală sau de grădiniţă. Unii părinţi le spun copiilor „Nu lovim şi nu ne rănim prietenii!”. Astfel de devize pot fi reţinute mai uşor de către copii. Fiţi alături de copil şi învăţaţi-l să-şi controleze pornirile. De multe ori veţi fi puşi în situaţia de a tot repeta regulile stabilite. Este recomandat ca aceste reguli să le stabiliţi împreună cu copilul.

·  Trebuie să deveniţi partenerul lui de joacă şi să-i oferiţi alternative la agresivitate. Nu neglijaţi agresivitatea verbală, iar dacă nu reuşiţi să-l aduceţi pe drumul cel bun trebuie luate măsuri. Nu într-o manieră punitivă şi mai ales explicaţi-i de ce faceţi acest lucru şi de ce este pedepsit. Când vedeţi că a înţeles şi observaţi o îmbunătăţire în comportamentul lui, lăudaţi-l, dar nu vă rezumaţi numai la „Ce copil bun eşti!” pentru că acest lucru poate fi ceva confuz pentru copil. Trebuie să-i specificaţi ce anume va plăcut în comportarea lui. Copilul trebuie să înveţe să aibă o atitudine critică cu privire la comportamentul lui. Ceea ce este foarte important şi ce trebuie să-i fie foarte clar copilului este că violenţa este ultima soluţie – fie ea fizică sau verbală –  care se foloseşte numai atunci când copilul se simte în pericol.

·  Se ştie că, câinele joacă un rol fundamental la copiii aşa-zis „cu probleme”. În California, cercetătorii au constatat că el domolea agresivitatea copiilor violenţi. La modul general, câinele va rupe izolarea unui copil excesiv de închis şi îl va ajuta, de exemplu, să depăşească în mai bune condiţii o despărţire ocazională de părinţii săi. Câinele este protector, el îi dă siguranţă copilului care îşi permite emoţii şi sentimente pe care nu le exprimă cu un adult. Cu un câine, copilul va exprima mai uşor ceea ce simte. Animalul funcţionează ca o adevărată păpuşă de pluş, dar în nici un caz nu îl înlocuieşte pe adult!

• Cum să ne învăţăm copilul lucruri esenţiale?

·  Pe lângă lucrurile care se învaţă la şcoală şi care sunt considerate esenţiale, e bine să ne învăţăm copiii respectul şi responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă în viaţă. Respectul pentru ceilalţi este strâns legat de respectul faţă de sine. Datoria noastră ca părinţi este să-i ajutăm pe copii să-şi dezvolte această calitate, tratându-i cu respect. Pentru aceasta noi ca părinţi trebuie să-i ascultăm cu atenţie când vorbesc cu noi, să le încurajăm eforturile, lăudându-le succesele şi sprijinindu-i când au dificultăţi. Pedepsirea sub forma lovirii sau răspunsul tăios îi închide copilului calea spre respect. El va crede că agresivitatea este felul în care se lămuresc disputele şi luând în considerare vârsta d-voastră vă va da dreptul să vă impuneţi aşa. Dar va învăţa să folosească forţa fizică asupra copiilor mai mici sau mai slabi decât el. Pedeapsa fizică îi răneşte copilului respectul faţă de sine şi aceasta îl va învăţa că este OK să nu-i respecte pe ceilalţi.

·  Copilul trebuie luat cu blândeţe atunci când şi pierde controlul, el trebuie izolat în camera lui până se va calma. După aceea, putem să-i explicăm că-l iubim, dar că nu ne place cum se poartă şi, de fiecare dată când va mai face aşa îl vom opri până va învăţa să se oprească singur. Astfel el va învăţa cu succes diferenţa dintre bine şi rău, precum şi respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Trebuie să-l învăţaţi să respecte diversitatea lumii, faceţi-l să afle că e normal să fii diferit de ceilalţi, învăţaţi-l să lupte pentru convingerile sale. Ajutaţi-l să exceleze într-un sport, încurajaţi-i hobby-u pe care acesta îl are, îndrumându-l să găsească un lucru pe care să-l facă bine. Astfel îşi va putea construi respectul de sine.

·  Când vă trataţi copilul cu respect, îl ajutaţi să învingă eşecul şi îl învăţaţi să devină responsabil. Toţi copiii simt stresul în familiile suprasolicitate din ziua de azi, sunt copleşiţi de griji şi se simt neajutoraţi şi speriaţi. Dar dacă simt că pot juca un rol, ajutând la reducerea stresului din familie, se vor simţi mai bine. Asumându-şi nişte responsabilităţi rezonabile, vor dobândi un simţ al controlului şi mândria că participă la bunăstarea familiei.
Învăţarea responsabilităţii începe dându-i unui copil mic câteva îndatoriri casnice pe care le poate face împreună cu dumneavoastră. Stabiliţi sarcini casnice zilnice potrivite cu fiecare copil. Pe măsură ce copiii cresc, ţineţi "întruniri" familiale săptămânale la care se împart treburile casnice şi permiteţi fiecărui copil să aleagă. Asumaţi-vă responsabilitatea când greşiţi şi recunoaşteţi aceasta faţă de copii. Este o lecţie care se învaţă cel mai bine prin exemple. Când copilul va vedea că aveţi responsabilitatea acţiunilor dumneavoastră, va face şi el la fel. Copilul trebuie lăsat să participe la stabilirea regulilor pe care va trebui să le respecte. Recompensele băneşti nu sunt în general aprobate, deoarece se pierde din vedere esenţialul: "Toţi membrii unei familii muncesc împreună pentru a-şi atinge ţelurile". Recompensa pe termen lung pe care o câştigă un copil ca membru responsabil al unei familii e de departe mult mai mare decât orice recompensă materială pe termen scurt.