Agresivitatea = comportamente încărcate de reacţii brutale, destructive şi de atacare. Se poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus, însuşire de a trăi şi a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare şi sexuale) prin forţă.
În dicţionarul Walman se defineşte agresivitatea în următoarele accepţiuni:
· tendinţă de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive;
· tendinţă de a depăşi opoziţiile întâlnite;
· tendinţă de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese;
· hiperenergie în atitudini şi reacţii;
· tendinţă permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.
Agresiunea este tendinţa spre comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare. Cauzele agresivităţii:
După Dollard (1933) agresivitatea este rezultat al frustraţiilor. După acest autor agresivitatea duce întotdeauna la agresivitate.
Studiind agresivitatea în oraşe Dollard (în 1939) şi Storr (în 1969) au ajuns la concluzia că periferiile oraşelor în care locuiesc grupuri mari de oameni deprivaţi material dau un mare grad de grupuri agresive. Există şi o opinie oarecum inversă care consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.
Se consideră că agresivitatea a crescut odată cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă a populaţiilor (armele atomice şi cele bacteriologice).
Agresivitatea ca impuls este legată de învăţarea socială şi mai ales de deprivăriile provocate social.
Din perspectiva fenomenului agresivităţii este de reţinut faptul că indiferent de tipul de deficienţă, toţi handicapaţii, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsiunea imaginii de sine şi a marginalizării sociale şi afective, se încarcă încă din copilărie cu o agresivitate latentă sau manifestă, în funcţie de contextul educaţional.
Manifestarea agresivităţii în funcţie de sex
Agresivitatea băieţilor în adolescenţă poate duce la comiterea unor delicte minore, dar astfel de delicte nu au de obicei o mare importanţă din punct de vedere psihologic dacă băiatul nu le comite decât o dată sau de două ori şi antrenat de grup. Totuşi, repetarea acestor delicte în cazul unui băiat crescut într-un cerc sever şi educat, înseamnă:
· fie că are o tulburare de comportament,
· fie că nu a fost niciodată iubit în mod adecvat şi nu-i pasă prea mult de ce cred părinţii şi societatea despre persoana lui,
· fie că părinţii lui au tendinţe subconştiente către delicvenţă şi în ciuda manifestărilor exterioare ei se bucură pe furiş de escapadele băiatului,
· fie că băiatul are o tendinţă compulsivă de a fura (cleptomania).
Băieţii care provin din cartiere sărace cu rată crescută a delicvenţei, comit în repetate rânduri delicte minore din dorinţa acestora de a-şi dovedi bărbăţia în faţa prietenilor prin sfidarea autorităţilor.Delictele majore includ multă agresivitate şi arată că pe lângă că băiatul a fost lipsit de dragoste în copilărie, a fost supus şi unor cruzimi şi ostracizări.
Fetele, în medie manifestă mai puţină agresivitate decât băieţii, având mai mult tendinţa să-şi supere părinţii decât să sfideze autorităţile sau să atace alte persoane. O formă particulară de manifestare este fuga de acasă, care apare la fetele imature şi instabile emoţional, aflate de foarte mult timp în dezacord cu părinţii. O altă formă de manifestare este antrenarea fetei în activităţi sexuale cu caracter de promiscuitate, din dorinţa de a-şi scandaliza părinţii. În toate aceste cazuri de mai sus există conflicte grave în sânul familiei şi o deficienţă în ceea ce priveşte dragostea părinţilor faţă de fată.
Forme de manifestare a agresivităţii
· Excitabilitatea. Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat şi iritat al vocii, voiciune crescută cu o stare accentuată de excitaţie, ideaţie accelerată, nemoexcitaţie, efervescenţă a limbajului, labilitate emoţională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie.
· Impulsivitatea. Impulsurile sunt modalităţi acţionale de reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrate într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive, reacţii de mânie etc.). În practică, noţiunea de impulsiune este utilizată pentru a desemna un act de violenţă agresivă. Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.
· Propulsivitatea este declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern. Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, ca balansarea capului sau a unui membru, mişcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Aceste manifestări sunt determinate de trebuinţele şi expresiile emoţionale. În stările de confuzie, ele apar sub formă de acte de agresiune, de apărare, de fugă sau de automatisme profesionale, exprimând fantasme, în care se condensează tendinţe afective, teamă, gelozie, mânie.
· Violenţa care înseamnă forţă (în latină), deci este manifestarea forţei pentru a manifesta superioritatea. Există mai multe feluri de violenţă, dar violenţa fizică este considerată cea mai gravă, deoarece poate cauza moartea persoanei, vătămarea corporală şi libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică. Violenţa economică priveşte toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale. Violenţa morală constituie un abuz de limbaj în condiţiile vieţii moderne, când se confundă cu ambiguitatea, reglementarea şi agresiunea, organizarea şi agresiunea.
· Comportamente aberante. Tulburările comportamentului sunt definite ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor faţă de mediul în care trăiesc şi în raport cu posibilităţile pe care le prezintă.
· Comportamentul agresiv şi formele sale întâlnite în cadrul delicvenţei juvenile, reprezintă atitudini şi acte, fapte constante şi repetitive, cu conţinut antisocial, cu manifestări de agresivitate şi violenţă, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, faţă de propria persoană – autoagresiunea, sau faţă de alţii – heteroagresiunea. Acest comportament nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci el se organizează pe un teren existent din copilărie.
Formele agresivităţii prin cuvânt
Limbajul este principalul mijloc de comunicare interumană şi presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, bazându-se pe producerea şi vehicularea simbolurilor şi semnificaţiilor.
· Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală. Calomnia pare mai degrabă un act spontan, dar este da fapt un scenariu dinainte conceput. Calomnia se bazează pe denigrare, formă de agresiune subiacentă.
· Denigrarea are ca scop descoperirea acelor trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenţii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroaşă, le denaturează până la grotesc, cu intenţia celui care o practică de a obţine o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului. Denigrarea exclude înţelegerea reciprocă şi demonstrează lipsa capacităţii empatice şi a fair-play-ului omului civilizat.
· Autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelării: nevoia de a-şi provoca sieşi o suferinţă morală, o ieşire din tensiune, o descărcare. Aceasta poate fi replica unui complex de inferioritate, deoarece prin această formă stimulează nevoia celorlalţi de menajare prin negarea defăimării şi sublinierea unor calităţi, valori, realizări pozitive, fie reale, fie inventate. Autodenigrarea mai poate avea şi alte scopuri: nevoia de afecţiune şi ocrotire.
· Ironia este tot o formă de agresivitate verbală, în care enunţul verbal ascunde semnificaţii latente (cu valoare agresivă) diferite de mesajul propriu-zis. Aceasta constituie o modalitate de agresare a unei situaţii, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligenţă, care să producă celui atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică. Ironia constituie o formă de compensare a unui sentiment de inferioritate sau de superioritate. Pentru cel care o utilizează ea constituie un act de agresiune, producând chiar o plăcere cu nuanţe sadice. Ironia nu exprimă o formă de „răutate”, ci o personalitate conflictuală care astfel îşi descarcă potenţialul agresiv latent.
· Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă şi mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj. Cuvântul provine din greacă şi înseamnă „a muşca de carne”. Sarcasmul = o ironie muşcătoare. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima ci şi să asiste la trăirea durerii de către aceasta.
Toate formele de agresivitate descrise mai sus, sunt vehiculate fie prin viu grai, fie prin scris. Efectul lor traumatic este în funcţie de contextul în care se petrec, dar cele mai grave sunt cele care presupun denigrarea, devalorizarea publică sau colectivă. Mijloacele prin care acestea pot fi transmise sunt: televizorul, ziarul, radioul, cinematograful. Vom descrie mai jos cum televiziunea poate fi un generator de violenţă. Forme de manifestare a agresivităţii sociale
Putem distinge două forme de manifestare a agresivităţii sociale:
- delicte minore: vagabondajul, furturi minore, provocarea de pagube (de ex. spargerea geamurilor unor clădiri nelocuite)
- delicte majore: furtul armat, incendierea, bătaia, violul, crima.
Agresivitatea şi violenţa
E bine să facem o diferenţiere între agresivitate şi violenţă. Agresivitatea este caracteristică şi indispensabilă vieţii, iar violenta este o manifestare exterioară a agresivităţii în situaţiile în care nu este ameninţat individul. Violenţa copiilor de care se plâng adesea părinţii şi educatorii se manifestă adesea fizic sau verbal: copiii care se bat, înjură sau scuipă, copiii care chinuie animalele, copiii care ţipă sau se tăvălesc pe jos, cei care ameninţă sau blestemă şi cei care se auto-agresează.
Pentru fiecare dintre manifestări există explicaţii mai simple sau mai complexe, de exemplu, copilul care a văzut scene şi le imită, alţii au fost violenţi cu ei, societatea în care trăim cultivă violenţa, copilului i s-au tolerat toate capriciile până când frustrările au devenit inevitabile şi atunci el a răspuns agresiv sau, dimpotrivă, copilul a fost tratat prea sever şi violenţa lui este o formă de răzbunare. Dar dincolo de aceste remarci rămân întrebările: “Ce facem?”, “Cum reacţionăm?”, “Cât de eficientă este pedeapsa?”, “Dar recompensa?”.
Dacă considerăm acest comportament violent ca un simptom, avem două variante. Prima variantă ar fi încercarea de a-l înlătura, mergând de la metode banale, spunându-i copilului: ”Nu e frumos, e ruşine să…!” până la metode comportamentale mai complicate. Aceste încercări sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbă nimic, fie comportamentul se agravează, fie dispare acest simptom dar apare altul. A doua variantă este încercarea mult mai dificilă de a înţelege ce înseamnă comportamentul violent şi care sunt cauzele lui. Acesta este demersul psihanalitic, care cere mult timp şi mult efort, dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului şi formele de psihoterapie psihanalitică sub îndrumarea unui specialist se bazează pe principiul: a da copilului posibilitatea să se exprime prin cuvânt, desen, modelaj sau joc.
Dar de cele mai multe ori părinţii nu fac asta. Este foarte greu să suporţi agresivitatea şi să stimulezi exprimarea ei, chiar şi cu scopul de a ajuta copilul să se elibereze de aceasta.
Sursele violenţei nu sunt întotdeauna conştiente sau acceptabile. Ne este greu să acceptăm că am fost violenţi cu copilul sau să facem legătura între certurile din familie şi comportamentul agresiv al copilului faţă de animale. Ne este mai uşor să spunem: “copiii sunt violenţi pentru că asta văd la televizor.” Şi acest lucru este adevărat într-o anumită măsură, dar nu este doar aceasta cauza comportamentului agresiv. În profunzime putem găsi nenumărate cauze de care nu suntem conştienţi. Una dintre aceste cauze este frica. Cine s-ar gândi că frica te poate face violent? Cu toate acestea toţi ştim că “cea mai bună apărare este atacul”. Iată am descoperit că violenţa este uneori o formă de apărare!
Ideal este ca aceste cauze să fie descoperite de subiectul însuşi. El trebuie să facă faţă situaţiilor şi persoanelor întâlnite, să nu-şi ascundă gândurile şi trăirile afective în spatele pumnului sau înjurăturii. Să-şi găsească modul uman, verbal de a reacţiona. Să poată spune ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea să schimbe, deci să pună în cuvânt ceea ce până atunci punea în act violent. Acest lucru se poate realiza sub îndrumare de specialitate, urmând o terapiei cognitiv-comportamentală
Sfaturi pentru parinti:
· Pentru mulţi copii de 2-4 ani a lovi, a înghionti sau a muşca este o formă de comunicare, deoarece aceştia nu stăpânesc limbajul şi nu se pot exprima altfel. Agresivitatea este la un moment dat o perioadă normală, dar ea poate deveni un stil de viaţă. Copiii care nu învaţă să înlocuiască pornirile violente cu reacţii mai civilizate, devin temuţi şi fără prieteni. Dacă copilul vostru trece printr-o astfel de perioadă trebuie să-l ajutaţi. Dacă vedeţi că se poartă urât cu un alt copil de vârsta lui, învăţaţi-l să-şi ceară scuze, să-şi arate afecţiunea pentru prietenii de joacă şi pentru colegii de şcoală sau de grădiniţă. Unii părinţi le spun copiilor „Nu lovim şi nu ne rănim prietenii!”. Astfel de devize pot fi reţinute mai uşor de către copii. Fiţi alături de copil şi învăţaţi-l să-şi controleze pornirile. De multe ori veţi fi puşi în situaţia de a tot repeta regulile stabilite. Este recomandat ca aceste reguli să le stabiliţi împreună cu copilul.
· Trebuie să deveniţi partenerul lui de joacă şi să-i oferiţi alternative la agresivitate. Nu neglijaţi agresivitatea verbală, iar dacă nu reuşiţi să-l aduceţi pe drumul cel bun trebuie luate măsuri. Nu într-o manieră punitivă şi mai ales explicaţi-i de ce faceţi acest lucru şi de ce este pedepsit. Când vedeţi că a înţeles şi observaţi o îmbunătăţire în comportamentul lui, lăudaţi-l, dar nu vă rezumaţi numai la „Ce copil bun eşti!” pentru că acest lucru poate fi ceva confuz pentru copil. Trebuie să-i specificaţi ce anume va plăcut în comportarea lui. Copilul trebuie să înveţe să aibă o atitudine critică cu privire la comportamentul lui. Ceea ce este foarte important şi ce trebuie să-i fie foarte clar copilului este că violenţa este ultima soluţie – fie ea fizică sau verbală – care se foloseşte numai atunci când copilul se simte în pericol.
· Se ştie că, câinele joacă un rol fundamental la copiii aşa-zis „cu probleme”. În California, cercetătorii au constatat că el domolea agresivitatea copiilor violenţi. La modul general, câinele va rupe izolarea unui copil excesiv de închis şi îl va ajuta, de exemplu, să depăşească în mai bune condiţii o despărţire ocazională de părinţii săi. Câinele este protector, el îi dă siguranţă copilului care îşi permite emoţii şi sentimente pe care nu le exprimă cu un adult. Cu un câine, copilul va exprima mai uşor ceea ce simte. Animalul funcţionează ca o adevărată păpuşă de pluş, dar în nici un caz nu îl înlocuieşte pe adult!
• Cum să ne învăţăm copilul lucruri esenţiale?
· Pe lângă lucrurile care se învaţă la şcoală şi care sunt considerate esenţiale, e bine să ne învăţăm copiii respectul şi responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă în viaţă. Respectul pentru ceilalţi este strâns legat de respectul faţă de sine. Datoria noastră ca părinţi este să-i ajutăm pe copii să-şi dezvolte această calitate, tratându-i cu respect. Pentru aceasta noi ca părinţi trebuie să-i ascultăm cu atenţie când vorbesc cu noi, să le încurajăm eforturile, lăudându-le succesele şi sprijinindu-i când au dificultăţi. Pedepsirea sub forma lovirii sau răspunsul tăios îi închide copilului calea spre respect. El va crede că agresivitatea este felul în care se lămuresc disputele şi luând în considerare vârsta d-voastră vă va da dreptul să vă impuneţi aşa. Dar va învăţa să folosească forţa fizică asupra copiilor mai mici sau mai slabi decât el. Pedeapsa fizică îi răneşte copilului respectul faţă de sine şi aceasta îl va învăţa că este OK să nu-i respecte pe ceilalţi.
· Copilul trebuie luat cu blândeţe atunci când şi pierde controlul, el trebuie izolat în camera lui până se va calma. După aceea, putem să-i explicăm că-l iubim, dar că nu ne place cum se poartă şi, de fiecare dată când va mai face aşa îl vom opri până va învăţa să se oprească singur. Astfel el va învăţa cu succes diferenţa dintre bine şi rău, precum şi respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Trebuie să-l învăţaţi să respecte diversitatea lumii, faceţi-l să afle că e normal să fii diferit de ceilalţi, învăţaţi-l să lupte pentru convingerile sale. Ajutaţi-l să exceleze într-un sport, încurajaţi-i hobby-u pe care acesta îl are, îndrumându-l să găsească un lucru pe care să-l facă bine. Astfel îşi va putea construi respectul de sine.
· Când vă trataţi copilul cu respect, îl ajutaţi să învingă eşecul şi îl învăţaţi să devină responsabil. Toţi copiii simt stresul în familiile suprasolicitate din ziua de azi, sunt copleşiţi de griji şi se simt neajutoraţi şi speriaţi. Dar dacă simt că pot juca un rol, ajutând la reducerea stresului din familie, se vor simţi mai bine. Asumându-şi nişte responsabilităţi rezonabile, vor dobândi un simţ al controlului şi mândria că participă la bunăstarea familiei.
Învăţarea responsabilităţii începe dându-i unui copil mic câteva îndatoriri casnice pe care le poate face împreună cu dumneavoastră. Stabiliţi sarcini casnice zilnice potrivite cu fiecare copil. Pe măsură ce copiii cresc, ţineţi "întruniri" familiale săptămânale la care se împart treburile casnice şi permiteţi fiecărui copil să aleagă. Asumaţi-vă responsabilitatea când greşiţi şi recunoaşteţi aceasta faţă de copii. Este o lecţie care se învaţă cel mai bine prin exemple. Când copilul va vedea că aveţi responsabilitatea acţiunilor dumneavoastră, va face şi el la fel. Copilul trebuie lăsat să participe la stabilirea regulilor pe care va trebui să le respecte. Recompensele băneşti nu sunt în general aprobate, deoarece se pierde din vedere esenţialul: "Toţi membrii unei familii muncesc împreună pentru a-şi atinge ţelurile". Recompensa pe termen lung pe care o câştigă un copil ca membru responsabil al unei familii e de departe mult mai mare decât orice recompensă materială pe termen scurt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu