Meseria de părinte

Drumul spre şcoală poate fi uşor

Specialiştii spun că există şapte elemente cheie care stau la baza succesului pe care copiii îl vor avea în şcoală (Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională):

1. Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în demersul său spre cunoaştere şi devenire;

2. Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;

3. Intenţia – pornirea interioară, conştientă, însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui;

4. Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;

5. Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;

6. Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi sentimente;

7. Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.

SUCCES!

De ce sunt copiii atât de mânioși?

Mânia face parte din viața noastra de zi cu zi. Diferența dintre oamenii buni și cei răi este dată de felul in care aceștia iși gestionează "nervii".

Țipă, plânge, lovește, face urât? Toți copilașii care fac "crize" au un motiv, uneori știut de părinți, alteori nici măcar bănuit de aceștia. Pentru a-ti putea ajuta copilasul in asemenea conditii, trebuie neaparat sa stii ce-l face sa ajunga la manifestari de genul acesta. Mai ales la varste mici, cand el nu stie sa explice prea bine ce simtesi ce-l deranjeaza, ce-l nemultumeste.

Experientele anterioare conteaza

Unii copii pot acumula multe frustrari sau experiente neplacute din prima copilarie. Cand trebuie sa faca fata unei situatii noi, anticipeaza neplacerea, sentimentele ostile. Aceste trairi sunt insotite de crize de manie sau de tristete. In acest caz, copilul are nevoie de sustinerea ta mai degraba decat sa te enervezi. In loc sa-l cataloghezi drept un mare mofturos, mai bine intelege-l si ajuta-l.

Afla motivul

Pentru a putea sa-ti ajuti copilul sa faca fata maniei trebuie mai intai sa afli ce-i provoaca aceasta stare, sa intelegi de ce in unele momente pur si simplu explodeaza. Un indiciu important este televizorul care sta deschis zi-lumina. Cei mici nu fac diferenta intre fictiunea de pe ecran si realitatea.

Puterea exemplului

Multi spun ca vina pentru comportamentul agresiv al copiilor apartine in buna masura parintilor. Da, poate fi si vina parintilor, daca micutul vede la ei un comportament agresiv. Daca isi ignora copilul si nu-i acorda afectiunea si atentia de care el are nevoie.

Cum il ajuti?

Prin exemplul propriu, demers care cere timp si rabdare. Conteaza sa iti petreci mult timp cu copilul tau. Daca parintii sunt toata ziua la serviciu, bunicii stau in alt oras, profesorii si educatorii sunt intoleranti cu "copii problema", micutii ajung sa trtaiasca pe cont propriu. Gasesc singuri metode de a se face remarcati, de a atrage atentia adultilor.

Studiile arata ca parintii severi risca sa aiba copii recalcitranti, in timp ce parintii autoritari dar afectuosi educa mai bine si vor creste copii cu o inteligenta comportamentala si emotionala mai mare.

Motive pentru care copilul tau poate reactiona violent:

• Daca este, in mod obisnuit, martorul unor dispute familiale. Copiii mici isi imita parintii si pot crede ca agresivitatea este un tip de reactie absolut fireasca.
• Pedepsele frecvente, severe, corporale duc la accentuarea reactiilor agresive ale micutilor.
• Daca agresivitatea lui este trecuta cu vederea, daca copilul este lasat mereu sa aiba ultimul cuvant
• Daca nu primeste destula atentie din partea parintilor, a adultilor din jurul sau.
• Pentru ca el considera ca placerea lui de moment este mai importanta decat orice altceva.
• Ca si in cazul adultilor, un eveniment aparent nesemnificativ poate declansa reactia agresiva: bunica nu-l lasa sa se joace in curte; un alt copil i-a stricat castelul de nisip etc.

Sfaturi!

Organizeaza-ti timpul in asa fel incat, atunci cand tu si copilul sunteti impreuna, sa faceti aceleasi lucruri. Este important pentru copilul mic sa observe modul in care parintii lui se comporta in timpul jocului, la plimbare, la film, intr-o vizita.

Cand este posibil lasa-l sa aleaga: cu ce haine se imbraca la gradinita, intre mersul in parc si teatru, intre supa de pui si ciorba de vacuta... Nu conteaza ce alege, ci simplul fapt ca este intrebat, ca i se respecta parerea.

Agresivitatea şi violenţa

      Agresivitatea este o noţiune ce vine din latină – agressio care înseamnă a ataca. Agresivitatea este răspunsul unei persoane prin conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru.
      Agresivitatea = comportamente încărcate de reacţii brutale, destructive şi de atacare. Se poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus, însuşire de a trăi şi a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare şi sexuale) prin forţă.

În dicţionarul Walman se defineşte agresivitatea în următoarele accepţiuni:

·         tendinţă de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive;

·         tendinţă de a depăşi opoziţiile întâlnite;

·         tendinţă de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese;

·         hiperenergie în atitudini şi reacţii;

·         tendinţă permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.

      Agresiunea este tendinţa spre comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare.

Cauzele agresivităţii:

      După Dollard (1933) agresivitatea este rezultat al frustraţiilor. După acest autor agresivitatea duce întotdeauna la agresivitate.
      Studiind agresivitatea în oraşe Dollard (în 1939) şi Storr (în 1969) au ajuns la concluzia că periferiile oraşelor în care locuiesc grupuri mari de oameni deprivaţi material dau un mare grad de grupuri agresive. Există şi o opinie oarecum inversă care  consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.
      Se consideră că agresivitatea a crescut odată cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă a populaţiilor (armele atomice şi cele bacteriologice).
      Agresivitatea ca impuls este legată de învăţarea socială şi mai ales de deprivăriile provocate social.
      Din perspectiva fenomenului agresivităţii este de reţinut faptul că indiferent de tipul de deficienţă, toţi handicapaţii, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsiunea imaginii de sine şi a marginalizării sociale şi afective, se încarcă încă din copilărie cu o agresivitate latentă sau manifestă, în funcţie de contextul educaţional.

Manifestarea agresivităţii în funcţie de sex 
      Agresivitatea băieţilor în adolescenţă poate duce la comiterea unor delicte minore, dar astfel de delicte nu au de obicei o mare importanţă din punct de vedere psihologic dacă băiatul nu le comite decât o dată sau de două ori şi antrenat de grup. Totuşi, repetarea acestor delicte în cazul unui băiat crescut într-un cerc sever şi educat, înseamnă:

·         fie că are o tulburare de comportament,

·         fie că nu a fost niciodată iubit în mod adecvat şi nu-i pasă prea mult de ce cred părinţii şi societatea despre persoana lui,

·         fie că părinţii lui au tendinţe subconştiente către delicvenţă şi în ciuda manifestărilor exterioare ei se bucură pe furiş de escapadele băiatului,

·         fie că băiatul are o tendinţă compulsivă de a fura (cleptomania).

Băieţii care provin din cartiere sărace cu rată crescută a delicvenţei, comit în repetate rânduri delicte minore din dorinţa acestora de a-şi dovedi bărbăţia în faţa prietenilor prin sfidarea autorităţilor.
Delictele majore includ multă agresivitate şi arată că pe lângă că băiatul a fost lipsit de dragoste în copilărie, a fost supus şi unor cruzimi şi ostracizări.
Fetele, în medie manifestă mai puţină agresivitate decât băieţii, având mai mult tendinţa să-şi supere părinţii decât să sfideze autorităţile sau să atace alte persoane. O formă particulară de manifestare este fuga de acasă, care apare la fetele imature şi instabile emoţional, aflate de foarte mult timp în dezacord cu părinţii. O altă formă de manifestare este antrenarea fetei în activităţi sexuale cu caracter de promiscuitate, din dorinţa de a-şi scandaliza părinţii. În toate aceste cazuri de mai sus există conflicte grave în sânul familiei şi o deficienţă în ceea ce priveşte dragostea părinţilor faţă de fată.

Forme de manifestare a agresivităţii
      ·     Excitabilitatea. Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat şi iritat al vocii, voiciune crescută cu o stare accentuată de excitaţie, ideaţie accelerată, nemoexcitaţie, efervescenţă a limbajului, labilitate emoţională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie.

·         Impulsivitatea. Impulsurile sunt modalităţi acţionale de reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrate într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive, reacţii de mânie etc.). În practică, noţiunea de impulsiune este utilizată pentru a desemna un act de violenţă agresivă. Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.

·         Propulsivitatea este declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern. Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, ca balansarea capului sau a unui membru, mişcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Aceste manifestări sunt determinate de trebuinţele şi expresiile emoţionale. În stările de confuzie, ele apar sub formă de acte de agresiune, de apărare, de fugă sau de automatisme profesionale, exprimând fantasme, în care se condensează tendinţe afective, teamă, gelozie, mânie.

·         Violenţa care înseamnă forţă (în latină), deci este manifestarea forţei pentru a manifesta superioritatea. Există mai multe feluri de violenţă, dar violenţa fizică este considerată cea mai gravă, deoarece poate cauza moartea persoanei, vătămarea corporală şi libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică. Violenţa economică priveşte toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale. Violenţa morală constituie un abuz de limbaj în condiţiile vieţii moderne, când se confundă cu ambiguitatea, reglementarea şi agresiunea, organizarea şi agresiunea.

·         Comportamente aberante. Tulburările comportamentului sunt definite ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor faţă de mediul în care trăiesc şi în raport cu posibilităţile pe care le prezintă.

·         Comportamentul agresiv şi formele sale întâlnite în cadrul delicvenţei juvenile, reprezintă atitudini şi acte, fapte constante şi repetitive, cu conţinut antisocial, cu manifestări de agresivitate şi violenţă, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, faţă de propria persoană – autoagresiunea, sau faţă de alţii – heteroagresiunea. Acest comportament nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci el se organizează pe un teren existent din copilărie.

Formele agresivităţii prin cuvânt
       Limbajul este principalul mijloc de comunicare interumană şi presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, bazându-se pe producerea şi vehicularea simbolurilor şi semnificaţiilor.

·         Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală. Calomnia pare mai degrabă un act spontan, dar este da fapt un scenariu dinainte conceput. Calomnia se bazează pe denigrare, formă de agresiune subiacentă.

·         Denigrarea are ca scop descoperirea acelor trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenţii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroaşă, le denaturează până la grotesc, cu intenţia celui care o practică de a obţine o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului. Denigrarea exclude înţelegerea reciprocă şi demonstrează lipsa capacităţii empatice şi a fair-play-ului omului civilizat.

·         Autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelării: nevoia de a-şi provoca sieşi o suferinţă morală, o ieşire din tensiune, o descărcare. Aceasta poate fi replica unui complex de inferioritate, deoarece prin această formă stimulează nevoia celorlalţi de menajare prin negarea defăimării şi sublinierea unor calităţi, valori, realizări pozitive, fie reale, fie inventate. Autodenigrarea mai poate avea şi alte scopuri: nevoia de afecţiune şi ocrotire.

·         Ironia este tot o formă de agresivitate verbală, în care enunţul verbal ascunde semnificaţii latente (cu valoare agresivă) diferite de mesajul propriu-zis. Aceasta constituie o modalitate de agresare a unei situaţii, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligenţă, care să producă celui atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică. Ironia constituie o formă de compensare a unui sentiment de inferioritate sau de superioritate. Pentru cel care o utilizează ea constituie un act de agresiune, producând chiar o plăcere cu nuanţe sadice. Ironia nu exprimă o formă de „răutate”, ci o personalitate conflictuală care astfel îşi descarcă potenţialul agresiv latent.

·         Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă şi mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj. Cuvântul provine din greacă şi înseamnă „a muşca de carne”. Sarcasmul = o ironie muşcătoare. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima ci şi să asiste la trăirea durerii de către aceasta.

Toate formele de agresivitate descrise mai sus, sunt vehiculate fie prin viu grai, fie prin scris. Efectul lor traumatic este în funcţie de contextul în care se petrec, dar cele mai grave sunt cele care presupun denigrarea, devalorizarea publică sau colectivă. Mijloacele prin care acestea pot fi transmise sunt: televizorul, ziarul, radioul, cinematograful. Vom descrie mai jos cum televiziunea poate fi un generator de violenţă.

Forme de manifestare a agresivităţii sociale
      Putem distinge două forme de manifestare a agresivităţii sociale:
- delicte minore: vagabondajul, furturi minore, provocarea de pagube (de ex. spargerea geamurilor unor clădiri nelocuite)
- delicte majore: furtul armat, incendierea, bătaia, violul, crima.

Agresivitatea şi violenţa
      E bine să facem o diferenţiere între agresivitate şi violenţă. Agresivitatea este caracteristică şi indispensabilă vieţii, iar violenta este o manifestare exterioară a agresivităţii în situaţiile în care nu este ameninţat individul. Violenţa copiilor de care se plâng adesea părinţii şi educatorii se manifestă adesea fizic sau verbal: copiii care se bat, înjură sau scuipă, copiii care chinuie animalele, copiii care ţipă sau se tăvălesc pe jos, cei care ameninţă sau blestemă şi cei care se auto-agresează.
      Pentru fiecare dintre manifestări există explicaţii mai simple sau mai complexe, de exemplu, copilul care a văzut scene şi le imită, alţii au fost violenţi cu ei, societatea în care trăim cultivă violenţa, copilului i s-au tolerat toate capriciile până când frustrările au devenit inevitabile şi atunci el a răspuns agresiv sau, dimpotrivă, copilul a fost tratat prea sever şi violenţa lui este o formă de răzbunare. Dar dincolo de aceste remarci rămân întrebările: “Ce facem?”, “Cum reacţionăm?”, “Cât de eficientă este pedeapsa?”, “Dar recompensa?”.
      Dacă considerăm acest comportament violent ca un simptom, avem două variante. Prima variantă ar fi încercarea de a-l înlătura, mergând de la metode banale, spunându-i copilului: ”Nu e frumos, e ruşine să…!” până la metode comportamentale mai complicate. Aceste încercări sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbă nimic, fie comportamentul se agravează, fie dispare acest simptom dar apare altul. A doua variantă este încercarea mult mai dificilă de a înţelege ce înseamnă comportamentul violent şi care sunt cauzele lui. Acesta este demersul psihanalitic, care cere mult timp şi mult efort, dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului şi formele de psihoterapie psihanalitică sub îndrumarea unui specialist se bazează pe principiul: a da copilului posibilitatea să se exprime prin cuvânt, desen, modelaj sau joc.
      Dar de cele mai multe ori părinţii nu fac asta. Este foarte greu să suporţi agresivitatea şi să stimulezi exprimarea ei, chiar şi cu scopul de a ajuta copilul să se elibereze de aceasta.
      Sursele violenţei nu sunt întotdeauna conştiente sau acceptabile. Ne este greu să acceptăm că am fost violenţi cu copilul sau să facem legătura între certurile din familie şi comportamentul agresiv al copilului faţă de animale. Ne este mai uşor să spunem: “copiii sunt violenţi pentru că asta văd la televizor.” Şi acest lucru este adevărat într-o anumită măsură, dar nu este doar aceasta cauza comportamentului agresiv.  În profunzime putem găsi nenumărate cauze de care nu suntem conştienţi. Una dintre aceste cauze este frica. Cine s-ar gândi că frica te poate face violent? Cu toate acestea toţi ştim că “cea mai bună apărare este atacul”. Iată am descoperit că violenţa este uneori o formă de apărare!
      Ideal este ca aceste cauze să fie descoperite de subiectul însuşi. El trebuie să facă faţă situaţiilor şi persoanelor întâlnite, să nu-şi ascundă gândurile şi trăirile afective în spatele pumnului sau înjurăturii. Să-şi găsească modul uman, verbal de a reacţiona. Să poată spune ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea să schimbe, deci să pună în cuvânt ceea ce până atunci punea în act violent. Acest lucru se poate realiza sub îndrumare de specialitate, urmând o terapiei cognitiv-comportamentală

Sfaturi pentru parinti:

·  Pentru mulţi copii de 2-4 ani a lovi, a înghionti sau a muşca este o formă de comunicare, deoarece aceştia nu stăpânesc limbajul şi nu se pot exprima altfel. Agresivitatea este la un moment dat o perioadă normală, dar ea poate deveni un stil de viaţă. Copiii care nu învaţă să înlocuiască pornirile violente cu reacţii mai civilizate, devin temuţi şi fără prieteni. Dacă copilul vostru trece printr-o astfel de perioadă trebuie să-l ajutaţi. Dacă vedeţi că se poartă urât cu un alt copil de vârsta lui, învăţaţi-l să-şi ceară scuze, să-şi arate afecţiunea pentru prietenii de joacă şi pentru colegii de şcoală sau de grădiniţă. Unii părinţi le spun copiilor „Nu lovim şi nu ne rănim prietenii!”. Astfel de devize pot fi reţinute mai uşor de către copii. Fiţi alături de copil şi învăţaţi-l să-şi controleze pornirile. De multe ori veţi fi puşi în situaţia de a tot repeta regulile stabilite. Este recomandat ca aceste reguli să le stabiliţi împreună cu copilul.

·  Trebuie să deveniţi partenerul lui de joacă şi să-i oferiţi alternative la agresivitate. Nu neglijaţi agresivitatea verbală, iar dacă nu reuşiţi să-l aduceţi pe drumul cel bun trebuie luate măsuri. Nu într-o manieră punitivă şi mai ales explicaţi-i de ce faceţi acest lucru şi de ce este pedepsit. Când vedeţi că a înţeles şi observaţi o îmbunătăţire în comportamentul lui, lăudaţi-l, dar nu vă rezumaţi numai la „Ce copil bun eşti!” pentru că acest lucru poate fi ceva confuz pentru copil. Trebuie să-i specificaţi ce anume va plăcut în comportarea lui. Copilul trebuie să înveţe să aibă o atitudine critică cu privire la comportamentul lui. Ceea ce este foarte important şi ce trebuie să-i fie foarte clar copilului este că violenţa este ultima soluţie – fie ea fizică sau verbală –  care se foloseşte numai atunci când copilul se simte în pericol.

·  Se ştie că, câinele joacă un rol fundamental la copiii aşa-zis „cu probleme”. În California, cercetătorii au constatat că el domolea agresivitatea copiilor violenţi. La modul general, câinele va rupe izolarea unui copil excesiv de închis şi îl va ajuta, de exemplu, să depăşească în mai bune condiţii o despărţire ocazională de părinţii săi. Câinele este protector, el îi dă siguranţă copilului care îşi permite emoţii şi sentimente pe care nu le exprimă cu un adult. Cu un câine, copilul va exprima mai uşor ceea ce simte. Animalul funcţionează ca o adevărată păpuşă de pluş, dar în nici un caz nu îl înlocuieşte pe adult!

• Cum să ne învăţăm copilul lucruri esenţiale?

·  Pe lângă lucrurile care se învaţă la şcoală şi care sunt considerate esenţiale, e bine să ne învăţăm copiii respectul şi responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă în viaţă. Respectul pentru ceilalţi este strâns legat de respectul faţă de sine. Datoria noastră ca părinţi este să-i ajutăm pe copii să-şi dezvolte această calitate, tratându-i cu respect. Pentru aceasta noi ca părinţi trebuie să-i ascultăm cu atenţie când vorbesc cu noi, să le încurajăm eforturile, lăudându-le succesele şi sprijinindu-i când au dificultăţi. Pedepsirea sub forma lovirii sau răspunsul tăios îi închide copilului calea spre respect. El va crede că agresivitatea este felul în care se lămuresc disputele şi luând în considerare vârsta d-voastră vă va da dreptul să vă impuneţi aşa. Dar va învăţa să folosească forţa fizică asupra copiilor mai mici sau mai slabi decât el. Pedeapsa fizică îi răneşte copilului respectul faţă de sine şi aceasta îl va învăţa că este OK să nu-i respecte pe ceilalţi.

·  Copilul trebuie luat cu blândeţe atunci când şi pierde controlul, el trebuie izolat în camera lui până se va calma. După aceea, putem să-i explicăm că-l iubim, dar că nu ne place cum se poartă şi, de fiecare dată când va mai face aşa îl vom opri până va învăţa să se oprească singur. Astfel el va învăţa cu succes diferenţa dintre bine şi rău, precum şi respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Trebuie să-l învăţaţi să respecte diversitatea lumii, faceţi-l să afle că e normal să fii diferit de ceilalţi, învăţaţi-l să lupte pentru convingerile sale. Ajutaţi-l să exceleze într-un sport, încurajaţi-i hobby-u pe care acesta îl are, îndrumându-l să găsească un lucru pe care să-l facă bine. Astfel îşi va putea construi respectul de sine.

·  Când vă trataţi copilul cu respect, îl ajutaţi să învingă eşecul şi îl învăţaţi să devină responsabil. Toţi copiii simt stresul în familiile suprasolicitate din ziua de azi, sunt copleşiţi de griji şi se simt neajutoraţi şi speriaţi. Dar dacă simt că pot juca un rol, ajutând la reducerea stresului din familie, se vor simţi mai bine. Asumându-şi nişte responsabilităţi rezonabile, vor dobândi un simţ al controlului şi mândria că participă la bunăstarea familiei.
Învăţarea responsabilităţii începe dându-i unui copil mic câteva îndatoriri casnice pe care le poate face împreună cu dumneavoastră. Stabiliţi sarcini casnice zilnice potrivite cu fiecare copil. Pe măsură ce copiii cresc, ţineţi "întruniri" familiale săptămânale la care se împart treburile casnice şi permiteţi fiecărui copil să aleagă. Asumaţi-vă responsabilitatea când greşiţi şi recunoaşteţi aceasta faţă de copii. Este o lecţie care se învaţă cel mai bine prin exemple. Când copilul va vedea că aveţi responsabilitatea acţiunilor dumneavoastră, va face şi el la fel. Copilul trebuie lăsat să participe la stabilirea regulilor pe care va trebui să le respecte. Recompensele băneşti nu sunt în general aprobate, deoarece se pierde din vedere esenţialul: "Toţi membrii unei familii muncesc împreună pentru a-şi atinge ţelurile". Recompensa pe termen lung pe care o câştigă un copil ca membru responsabil al unei familii e de departe mult mai mare decât orice recompensă materială pe termen scurt.

Tipuri de părinţi

V-ati gandit vreodata cum ar trebui sa fie parintele perfect?

Aceasta “perfectiune” are mai multe intelesuri care tin strict de educatie si mentalitate.

                                      

Exista mai multe tipuri de parinti:                 

- parintele autoritar,

- parintele hiperprotector,

- parintele permisiv,

- parintele nepasator,

- parintele democratic,

- parintele perfectionist.

Tu ce fel de parinte esti?

 1. Parintele autoritar
Acest tip de parinte vrea sa fie vazut de catre copilul sau ca un mic “zeu”, sa fie respectat, iar deciziile sa nu-i fie puse la indoiala niciodata, deoarece considera ca el face cele mai bune alegeri si stie intotdeauna ce este mai bine pentru copil. Independenta copilului nu este permisa, fiind considerata o atitudine rebela, iar greselile sunt sanctionate frecvent chiar si prin utilizarea pedepselor fizice. Copilului i se solicită să respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au valoare absolută, iar la cea mai mică greşeală este urmată de pedeapsă. Părintele nu se simte obligat să răspundă întrebărilor suplimentare: „De ce? Pentru că sunt mama / tatăl tău! Nu discutăm!”. De obicei părintele este rece şi detaşat faţă de copil impunând respectul muncii şi a efortului;

Acest stil autoritar îl învaţă pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de care îi este frică, îi dezvoltă simţul critic, îl învaţă să devină perfecţionist;

Insă un  copil crescut de părinţi autoritari va învăţa foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorinţele altora, va fi neiertător cu cei care greşesc; va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente; va fi lipsit de iniţiativă, de curaj, veşnic nemulţumit, se va teme permanent să nu greşească; pentru el, a greşi e sinonim cu „a fi un ratat” preocuparea lui majoră este „Ce va zice tata / mama când va afla?”

Adesea relatia dintre un parinte autoritar si copilul sau este tensionata si lipsita de comunicare, copilul pierzandu-si increderea in parintele sau.
Din cauza acestui comportament tiranic al parintelui, copilul va deveni timid si supus si nu va fi apt sa ia deciziile corecte in viata, obisnuit fiind ca hotararile sa le ia parintele in locul sau mereu. Atitudinea dominatoare va forma un copil excesiv de ordonat si respectuos fata de toti cei din jurul sau. El va fi riguros si perfectionist, dominat de teama ca ar putea gresi.

2. Parintele hiperprotector
Fiind excesiv de atent la nevoile copilului, acest tip de parinte sufoca copilul si nu ii permite acestuia sa –si dezvolte independenta.
Când sunt foarte mici, copiii care au părinţi exagerat de protectori pot manifesta tulburări ale somnului şi ale regimului alimentar, stări de frică nejustificate.

O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat şi are tendinţa de a se îndepărta de părinţi, găseşte că e dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că nu-l va înţelege şi se va îngrijora.

Copilul va învăţa să ascundă informaţii, va avea o viaţă secretă, personală, nebănuită de părinte.

Crescandu-l ca intr-un “glob de sticla” de teama ca odorul sa nu pateasca ceva, copilul este privat de realitate si ferit de toate pericolele - astfel ca la maturitate nu va sti cum sa depasesca situatiile dificile. Vesnic cocolosit, el va fi dependent de cei din jurul sau si incapabil de a lua decizii in viata de unul singur, traind cu impresia ca parintii vor fi mereu langa el sa-l indrume.

3. Parintele permisiv
Relatia dintre parintele permisiv si copilul sau este dominata de afectivitate, copilul fiind considerat nepretuit. Parintele este foarte atent la toate nevoile copilului, satisfacandu-i orice pofta si sanctionand rar comportamentul neadecvat al copilului sau. Tocmai din acest motiv, copilul devine rasfatat, obraznic si neascultator. Copilul crescut de un astfel de parinte nu isi cunoaste limitele si poate chiar sa devina agresiv daca nu i se face pe plac.

4. Parintele neglijent

Îsi protejeaza insuficient copilul. Ori isi considera copilul apt sa ia decizii singur, iar neglijenta este mai mult emotionala, copilului lipsindu-i afectiunea si comunicarea. Copilul se simte singur, cu timpul devine inchis in el, pierzandu-si abilitatea de a avea relatii apropiate.Alte cazuri sunt acelea in care copilul este perceput ca “ ceva” care ingradeste libertatea parintilor, se intampla mai ales in cazul copiilor nedoriti. Frecvent acesti parinti sunt reci, ostili si vad in copil sursa de frustrare pentur ei, isi cearta copilul nejustificat, il pedepsesc, il ignora sau il resping. In acest tip de familie au loc certuri frecvente, iar copilul este implicat direct.

Alta categorie sunt parintii care nu pot accepta sacrificii profesionale pentru a sta cu copilul.

Tot o forma de respingere a copilului este aceea in care copilul este comparat cu alti copii, frati mai mari sau mai mici, insa acesta este pus pe o pozitie de inferioritate, deseori fiind ridiculizat.

Copilul neglijat se transforma intr-o persoana nesigura, fara incredere in sine.Va fi influentabil si va crede ca parerile celor din jur sunt mai bune decat ale sale.

5. Parintele democratic
Acest tip de parinte imbina atitudinile, stie sa ii fie prieten copilului cand e nevoie, dar stie sa fie si autoritar atunci cand e cazul. Are în vedere ca întotdeauna să fie respectate drepturile copilului; stabileşte reguli pe care le aplică cu consecvenţă; pentru el nu legea este pe primul loc ci omul; este indulgent, flexibil, deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viaţa copilului şi a familiei; este suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, pentru a-l învăţa pe copil să respecte reguli şi să îndeplinească  eficient sarcinile care i se dau; încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele şi personalitatea. manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază, îl consideră membru responsabil al familiei.Astfel copilul va fi echilibrat emoţional, îşi va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, iniţiativă,capacitate decizională, autonomiei personală; va avea curajul să –şi exprime punctul de vedere; va fi capabil să-şi aleagă meseria care i se potriveşte cel mai bine, îşi va îndeplini  propriile vise nu pe cele ale părinţilor.
Copilul va fi independent, i se va permite sa-si exprime parerile si nemultumirile, ii va respecta pe cei din jurul sau si va accepta cu fruntea sus criticile, invatand din greseli.

6. Parintele perfectionist
Parintele perfectionist este cel care vrea sa faca din odorul sau un adevarat “Einstein” de la o varsta frageda. El nu intelege ca cel mic isi formeaza abilitatile in functie de varsta si dezvoltare si insista sa fie ascultator, respectuos, manierat, sa invete excelent, sa stie limbi straine chiar atunci cand singura preocupare a copilului ar trebui sa fie joaca.


  

PLIANT / BROŞURĂ

       Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de relaţii afective intense trebuie să fie apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi a favoriza formarea personalităţii sale, a imaginii despre sine şi despre lume.
      Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului. Aceasta este din punct de vedere afectiv cea mai adecvată trebuinţelor lui, pentru că numai relaţiile afective şi sentimentele de dragoste îl fac pe părinte să înţeleagă  copilul şi starea lui de copilărie. În familie, copilul îşi poate satisface nevoile sale primare, îşi poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinţilor, poate să-şi investească toate resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze. Asigurarea unui mediu familial  afectiv va constitui garanţia pentru o dezvoltare armonioasă.

      Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.
   Profesioniştii în domeniu au stabilit  câteva reguli educative în familie :

·         Să-ţi iubeşti copilul, să-l accepţi aşa cum este, să te bucuri de el şi să nu-l jigneşti, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l umileşti, să-i dai prilejul să te iubească.

·         Să-ţi protejezi copilul, să-l aperi de pericole fizice sau sufleteşti, la nevoie sacrificându-ţi propriile interese, chiar cu riscul propriei tale vieţi.

·         Să fii un bun exemplu pentru copilul tău, astfel încât copilul să trăiască într-o familie în care domneşte cinstea, modestia şi armonia.

·         Să te joci cu copilul tău.

·         Să lucrezi cu copilul tău.

·         Să laşi copilul să dobândească singur experienţa de viaţă, chiar dacă suferă deoarece  copilul supraprotejat, ferit de orice pericol, ajunge uneori un invalid social.

·         Să-i arăţi copilului limitele libertăţii umane.

·         Să-l înveţi să fie ascultător.

·         Să aştepţi de la copilul tău numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturizare şi experienţei sale.

·         Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintiri, serbări în familie, excursii, călătorii, vacanţe, spectacole, manifestări sportive, deoarece copilul se hrăneşte, ca şi adultul, din trăiri care îi dau prilejul să cunoască lumea.

  
Ce pot face părinţii pentru a contribui la o dezvoltare armonioasă a copilului lor?
   Pentru a ne înţelege copiii şi a le respecta trebuinţele este nevoie de cunoaşterea reperelor fiecărei vârste cu limitele şi potenţialul ei. Dincolo de toate acestea, în societatea modernă se identifică recomandări universal valabile în relaţia părinte-copil:

·         Nici o vârstă nu-i mai bună sau mai rea decât alta, fiecare este importantă în procesul maturizării copilului;

·         Performanţele şi conduitele copilului sunt semnificative în sine, indiferent de ce credem noi;

·         Temerile şi înclinaţiile părinţilor pot submina eforturile lor, chiar şi când au intenţiile cele mai bune;

·         A asculta cu atenţie întrebările copilului pentru a fi siguri că am înţeles exact ceea ce vor să cunoască copiii, este o cheie a succesului;

·         Vorbeşte cu copilul lucruri care îl interesează, ascultă-l, nu profita de ceea ce ţi-a destăinuit pentru a-l acuza mai târziu;

·         Manifestarea deschisă a iubirii şi afecţiunii este cel mai important garant pentru un copil echilibrat şi sănătos, iubirea fiind forţa cea mai puternică şi zestrea cea mai de preţ cu care ne putem înarma copiii într-o lume violentă, străină şi stresantă.

Dezvoltarea psihică a copiilor de 3 – 6/7 ani

APRECIEREA DEZVOLTĂRII NEUROPSIHICE LA COPILUL PREȘCOLAR

În desfășurarea procesului de creștere și dezvoltare, de la naștere și păna la vârsta adultă, organismul tânăr se perfecționează treptat fizic și psihic, trecâd prin mai multe etape de dezvoltare cu caracteristici proprii de normalitate.

P      De-a lungul primilor trei ani de viată se întinde copilăria mică.

P      În următorii trei ani, copilul intra într-o noua etapă de dezvoltare vârsta preșcolară.

P      În perioada de vârstă 3-6/7 ani organismul în dezvoltare trece printr-o serie de modificări calitative și cantitative care asigură atingerea treptată a gradului de maturizare necesar pentru începerea scolii.

Dezvoltarea somato-fiziologică

Se produce o creştere a dimensiunilor sale antropometrice, aproximativ de la 14 la 22 kg, iar înălţimea de la 92 cm la 116/118 cm, cu o uşoară diferenţă în favoarea băieţilor. Continuă procesul de perfecţionare a sistemului nervos, atât pe plan structural cât şi funcţional.

Se conturează şi câteva diferenţe între cele două sexe, sub raport comportamental: fetele sunt mai cooperante şi mai vorbăreţe, în timp ce băieţii sunt mai rezervaţi şi mai neliniştiţi.

Aspecte evolutive în domeniul comportamentului motor:

3 ani – să într-un picior trei secunde,

         - sare peste un obstacol,

         - pliază hârtia in două după demonstrație

4 ani -  stă într-un picior apoi pe celălalt 5 secunde,

         - pliază hărtia in diagonală după demonstrație

4 ½ ani – pliază hârtia în diagonală cu multă ușurință,

               - desenează un dreptunghi după model.

5 ani – sare într-un picior cu multă ușurință,

         - desenează un pătrat după model

5 ½ ani - merge echilibrat pe o linie desenată pe podea,

       - efectuează corect mișcări la comandă (duce mâna stângă la ochiul drept, mâna dreaptă la ochiul stâng),

       - desenează un triunghi dupa model,

       - mișcări corecte de orientare în schema corporală proprie

6-7ani - merge corect într-un cerc desenat pe podea,

           - desenează un romb după model,

           - mișcări corecte de orientare în schema corporală proprie cu multă usurință.

Evoluţia psihologică

Vârsta preşcolară constituie perioada structurării viitoarei personalităţi; în această perioadă asistăm la progrese remarcabile ale sensibilităţii tuturor organelor de simţ;

Cooperarea dintre tact şi văz se îmbogăţeşte aşa încât un obiect poate fi identificat fără a fi văzut, doar prin simpla palpare şi invers; 

Sub aspect auditiv se perfecţionează auzul fonematic, muzical precum şi abilitatea de a repera obiectele şi fenomenele numai după sunetul lor;

Copilul face progrese şi pe plan gustativ şi olfactiv, mediul de provenienţă având un rol decisiv în reglarea preferinţelor şi aversiunilor sale pe acest plan;

Sub raport perceptiv apar o serie de achiziţii notabile, în sensul trecerii de la forme elementare de percepţie la forme superioare, ca observaţia;

În domeniul reprezentărilor se produc modificări, ceea ce conferă mai multă consistenţă şi fluiditate vieţii sale interioare, contribuind la dezvoltarea gândirii.

Datorită modestei experienţe de viaţă, graniţele dintre real şi imaginar sunt încă labile.

Memoria

• Formele predominante, în această etapă, sunt cea mecanică, cea involuntară (bazată iniţial pe asociaţia de contiguitate). Progresele sunt însă rapide şi evidente, dovadă că după 4-5 ani, intră în scenă şi memoria voluntară.

• Memoria are o puternică amprentă afectogenă (reţine, mai ales, ceea ce l-a emoţionat

intens, fie pozitiv, fie negativ), dar şi intuitiv-concretă (se memorează mai uşor acea

informaţie care este ilustrată prin imagini plastice).

Gândirea

• La 5, ani se formează aproximativ 50% din potenţialul intelectual al individului

• Din perspectiva şcolii piagetiene, la vârsta preşcolară, gândirea copilului se află în stadiul preoperatoriu, cu următoarele două secvenţe:

1. Până la 4 ani, gândirea este preconceptual-simbolică, identificându-se prin câteva

particularităţi:

• Egocentrismul (datorită confuziilor dintre planul obiectiv şi cel subiectiv, totul este filtrat doar prin pro

• Sincretismul (înţelegerea globală, nediferenţiată a fenomenelor);

• Animismul (tendinţa de a însufleţi întreaga realitate înconjurătoare);

• Realismul nominal (copilul consideră numele obiectelor ca pe o însuşire intrinsecă a

lor);

• Caracter practic-situaţional (judecăţile individului sunt dependente de experienţa

concretă pe care o posedă).

Deşi cunoaşte caracterul grupării în fiinţe şi lucruri, el clasifică cele patru cartonaşe (om, car, cal, lup), în două, după raţiuni absolut pragmatice: omul, carul şi calul, pe de o parte şi lupul, pe de altă parte. Raţiunea: omul foloseşte carul şi calul pentru a scăpa de lup.

Între 4 -7/8 ani gândirea este intuitivă din mai multe considerente:

• Se formează şi ea sub influenţa investigaţiilor practice ale copilului;

• Este destinată nu atât cunoaşterii adevărului, cât rezolvării unor probleme imediate

precum şi achiziţionării unor cunoştinte elementare de viaţă;

• Raţionamentul transductiv sau preconceptual (de la particular la particular) este

înlocuit, mai ales, după vârsta de 5 ani cu cel intuitiv, care apelează masiv la

reprezentare.

Imaginaţia

• Jocul, în general, şi cel cu roluri, în particular, oferă un teren deosebit de fertil pentru

dezvoltarea imaginaţiei la vârsta preşcolară. În plus, o serie de activităţi organizate (desen, muzică, modelaj) contribuie şi ele la stimularea fanteziei preşcolarului.

Mare admirator de basme şi de povestiri pe care le ascultă cu un viu interes şi le trăieşte deosebit de intens, ceea ce atestă o mare saturaţie afectivă.

• Capacitatea fabulatorie este deosebit de activă în această etapă, el povestind cu maximă siguranţă şi dezinvoltură despre lucruri şi întâmplări pur imaginare.

La 3 ani copilul confundă fantasticul cu realul, după vârsta de 5 ani, fantasticul devine doar o conversaţie dictată de joc.

Atenţia

• Jocul prin registrul amplu de situaţii atractive, solicită şi funcţiile atenţiei, mai ales a celei involuntare şi treaptat a celei voluntare.

• Se consolidează volumul, concentrarea şi mobilitatea atenţiei. Astfel, concentrarea

înregistrează ameliorări succesive: dacă la preşcolarul mic este de 5-7 minute, la preşcolarul mijlociu de 20-25 minute, iar la preşcolarul mare de 45-50 minute.

Ascultarea de poveşti, diafilme, desene animate, teatru de păpuşi solicită atenţia.

Aspecte evolutive în domeniul comportamentului cognitiv:

3 ani – compară usor două lungimi (care este mai lung care este mai scurt),

         - sortează obiectele după mărime, două mărimi,

         - explică o acțiune necesară simplă (Ce faci când îti este sete?),

-         grupează imagini în raport cu două noțiuni generale simple (animale și flori).

4 ani - compară două obiecte ca greutate (care este mai ușor, care este mai greu)

         - recunoaște elementele omise pe 2-4 desene incomplete,

         - explică o relație necesară (de ce avem nevoie de case),

-         grupează imagini în raport cu 2-3 notiuni generale (animale, flori, fructe).

4 ½ ani – identifică pe o construcție patru poziții spațiale (sus, jos, fața, spate),

             - sortează obiectele după culoare (3 culori),

             - recunoaște elementele omise de pe 5-6 desene incomplete,

             - explică o relație necesară mai complexă (de ce avem nevoie de ochi?)

             - grupează imagini în raport cu trei noțiuni generale simple (fructe, păsări și flori)

             - explică utilitatea a trei patru obiecte (ceașcă, furculiță, umbrelă, ghete)

5 ani – identifică 4-5 pozitii spațiale (sus, jos, față, spate, alături)

         - sortează bețisoare dupa trei lungimi

         - sortează obiecte după mărime (trei mărimi)

         - recunoaște elementele omise de pe 6-7 desene incomplete,

         - deosebește două momente ale zilei dimineața și seara,

         - explică o relație necesară foarte complexă (De ce avem nevoie de carți?)

         - grupează imagini în raport cu patru noțiuni generale simple (fructe,  păsări, mobilă și legume)

         - denumește din memorie noțiuni din sfera a trei notiuni generale (animale, legume, păsări)

         - explică utilitatea a trei patru obiecte (ceașcă, furculiță, umbrelă, masă, ghete)

-         înțelege analogii opozante (Tu ești băiat, dar sora ta ce este?).

5 ½ ani – construiește o scară în adâncime din 6-7 cuburi,

             - compară trei lungimi de bețișoare, indică lungimea mijlocie,

             - indică și denumește 5-6 culori sau nuanțe,

             - recunoaște elementele omise de pe 8 desene incomplete,

             - deosebește și numește cu multă ușurință două momente ale zilei,

             - cunoaște și denumește 1-2 anotimpuri,

             - grupează imagini în raport cu 4-5 noțiuni generale (legume,  păsări, mobilă și îmbrăcăminte),

             - denumește din memorie noțiuni din sfera a trei notiuni generale (legume, mobila, îmbrăcăminte),

             - definește trei obiecte sau ființe (minge, pisică, pat),

-         numără 7-10 cuburi.

6 ani – efectuează o construcție cu 10-12 cuburi,

         - indică și denumește 6-7 culori sau nuanțe,

         - denumește trei momente principale ale zilei, relatează activități obișnuite pentru aceste momente,

         - cunoaște și denumește anotimpurile,

         - enumeră zilele săptămânii,

         - denumește din memorie noțiuni din sfera a 4-5 notiuni generale (legume, mobila, îmbrăcăminte, vehicule, jucării),

         - definește patru obiecte sau ființe (minge, pisică, haină, cal),

         - stabilește asemănări între 3 noțiuni date: câine–pisică, măr–pară, gheată-cizmă,

         - numără peste 10 cuburi.

Limbajul:

• Dacă debutul vârstei este caracterizat de limbajul situativ, format din propoziţii simple,

treptat se impune limbajul contextual;

• Zestrea de cuvinte a vocabularului sporeşte, la 3 ani este de aproximativ 1000 de cuvinte, iar la 6 ani de cel mult 5000 de cuvinte;

• Sub aspect calitativ progresele sunt evidente:

a) se ameliorează corectitudinea pronunţiei, expresivitatea vorbirii şi folosirea acordului

gramatical;

b) comunicarea gestuală se estompează;

c) apare conduita verbală reverenţioasă (de pildă utilizarea pronumelui de politeţe

"dumneavoastră" în relaţiile cu persoanele străine);

d) se dezvoltă şi caracterul generativ al vorbirii, în sensul capacităţii copilului de a construi cuvinte noi mai mult sau mai puţin inspirate (ex. "urlăreţ");

e) Se structurează şi limbajul interior (vorbirea pentru sine).

Aspecte evolutive în domeniul comportamentului verbal:

3 ani – folosește pluralul în vorbirea curentă,

         - reproduce poezii din două strofe (8 versuri).

4 ani – folosește corect și sistematic pluralul în vorbirea curentă,

         - reproduce poezii cu multă ușurință și interes.

4 ½ ani - folosește corect pronumele personal (eu, tu, ei, voi)

             - relatează despre imagini.

5 ani – începe să folosească două adverbe de timp (azi, mâine),

         - relatează despre imagini cu detalii.

5 ½ ani – cunoaște trei adverbe de timp (azi, mâine, ieri),

             - reproduce poezii mai lungi cu intonație,

6 ani – recunoaște corect 2-3 literele

         - pronunță corect toate literele

Când ne adresăm unui logoped ?

Mergem la logoped în cazul în care sesizăm că este ceva in neregulă cu limbajul copilului. Fără a avea cunostințe de specialitate părinții observă cu ușurința anumite probleme cum ar fi :
- pronunțarea incorectă sau omiterea unuia sau mai multor sunete,
- vorbirea nazală, fonfanită,
- articularea defectuoasă a cuvintelor,
- repetarea sau prelungirea unor sunete, silabe sau cuvinte,
- apariția unor blocaje sau spasme la rostirea unor cuvinte,
- vorbirea rapidă,
- vorbirea lentă,
- pierderea vocii,
- vocabular foarte redus (4-5 cuvinte),
- dificultați de scris si citit,
- întârzieri in dezvoltarea vorbirii.

Aspecte evolutive în domeniul comportamentului social- afectiv:

Manifestări de independență deprinderi de autoservire

3 ½ ani – își poate pune singur ghetele sau pantofii

             - se poate dezbrăca singur

             - manâncă corect singur

4 ani - își descheie singur nasturii

         - începe să aibă inițiativă în executarea unor sarcini casnice (vrea să strângă masa)

4 ½ ani – isi incheie singur nasturii,

             -  participa activ la unele sarcini casnice curente (ajută la punerea si strângerea mesei),

             - se spală singur pe dinți.

5-7 ani – execută cu plăcere sarcini casnice mai complicate (șterge praful, știe să aranjeze masa)

            - incepe să-și aranjeze singur lucrurile.

Activitatea de joc:

3 ani – se joacă mai mult singur în companii imaginare

4 ani – joacă multe jocuri de mișcare în grup sau singur

4 ½ ani – se ocupă cu plăcere de jocuri de construcții

5 ani - participă la jocuri cu reguli cu grupul de copii, întelege si acceptă normele grupului

5 ½ ani – se ocupă cu plăcere de jocuri de asamblare

6 ani – stie să joace jocuri de îndemânare.

Personalitatea:

• La vârsta preşcolară se pun bazele personalităţii;

• Jocul este important pentru evoluţia copilului, permiţându-i să se identifice cu adultul şi să-şi descarce stresul. Jucându-se, copilul îşi foloseşte mintea şi corpul şi învaţă lucruri esenţiale despre lumea din jurul lui.

- Copilul se joacă pentru că aceasta îl distrează.

- Jocul contribuie la dezvoltarea capacităţilor de vorbire, gândire şi organizare.

- Jocul consolidează cunoaşterea şi experienţa şi ajută copilul să-şi dezvolte

încrederea in sine şi puterea de a se controla.

- Jocul îl ajută pe copil să-şi descarce micile sau marile traumatisme. Atunci când copilului îi este dificil să depăşească un conflict, el îl pune în scenă. Acesta este mijlocul cel mai potrivit de a admite un eveniment neplăcut, de a exprima ceea ce nu ar putea să transmită prin cuvinte.

• Pe fondul temperamentului (eredităţii) se schiţează primele trăsături caracteriale pozitive: iniţiativă, independenţă, hotarâre, stăpânire de sine, perseverenţă etc.

• Formarea caracterului la preşcolar are o motivaţie practică şi presupune, mai ales, adeziune afectivă decât raţională la normele morale: interiorizează regulile postulate de familie sau de grădiniţă;

• Acum apar şi primele aptitudini speciale (în domeniul muzical, literatură, pictură, tehnic).

Atunci când analizăm fenomenul de durată al dezvoltării copilului observăm că acesta

presupune un proces de socializare în care copilul învaţă să se conformeze normelor societăţii şi să acţioneze adecvat. Deşi acest proces presupune expectanţe diferite de la o societate la alta, se pare că natura foarte sociabilă a copiilor determină o disponibilitate foarte mare de a învăţa şi de a răspunde influenţelor sociale. Există trei modalităţi de încurajare a socializării la copil: imitare şi identificare, educaţia directă (pedepse şi recompense) şi transmiterea expectanţelor sociale.

Imitarea:

• Copilul observă şi imită persoanele din jurul său;

• Copilul se joacă adoptând roluri sociale şi imitând adulţii pe care i-a văzut în aceste roluri;

• Copilul învaţă mai mult prin imitare decât ar reţine prin învăţare directă;

• Copilul imită în funcţie de întărirea pe care o primeşte: întărirea pozitivă precum lauda sau încurajarea duc la repetarea comportamentului, în timp ce pedeapsa sau ignorarea scad probabilitatea repetării comportamentului;

Identificarea:

• Învăţarea se interiorizează rapid, astfel încât copilul ajunge să se identifice cu persoana sau cu rolul respectiv;

• Are loc într-o perioadă mai mare de timp decât imitarea, de aceea rolurile de sex se învaţă prin identificare; prin urmare, prezenţa modelelor de rol în preajma copiilor este foarte importantă; modelele de rol îi oferă copilului un fir de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat în viaţă;

• Copilul nu imită toate modelele ci numai pe cele similare lor, de exemplu cel de acelaşi sex. Identificarea şi imitarea sunt mecanisme importante de învăţare pentru copil. Există însă unele lucruri care sunt dobândite prin intermediul reacţiilor directe ale adulţilor, acestea fiind o modalitate importantă de pregătire a copiilor pentru a se comporta conform cu exigenţele societăţii. Printre ele se numară pedeapsa şi încurajarea.

Un alt aspect al socializării îl reprezintă clarificarea expectanţelor adulţilor şi motivele

regulilor. Explicaţiile încurajează copilul să se comporte sociabil. Copilul trebuie să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, să dea o raţiune regulilor şi comportamentelor observate.

Afectivitatea:

• Adultismul (imitaţia adultului) constituie şi sursa unor noi trăiri afective (frica de reptile,dezgust faţă de unele alimente etc).

• Se accentuează fenomenul de identificare în special prin intermediul situaţiilor în care

preşcolarul depistează diverse similitudini cu adultul (fizice, psihice, de conduită);

• Uzual, identificarea se produce cu părintele de acelaşi sex. Acest proces are două consecinţe: pe de o parte, copilul adoptă conduite specifice sexului căruia îi aparţine, pe de altă parte, i se formează superegoul (conştiinţa), ca o sinteză de conduite morale;

În afara părinţilor, fraţii şi surorile constituie modele pentru copil. După vârsta de 5 ani copilul îşi caută elemente ale identificării în afara căminului părintesc, inclusiv în basme, cărţi şi filme. Identificarea constituie un element important în evoluţia personalităţii copilului.

 • Afectivitatea preşcolarului, ca aspect general, se distinge prin caracterul ei exploziv, instabil.

Apoi stridenţele se mai estompează, stările afective devin mai profunde şi mai nuanţate;

• La 3 ani apare vinovăţia şi pudoarea (eritemul de pudoare - înroşirea feţei);

• La 4 ani se schiţează mândria;

• La 5 ani apare sindromul bomboanei amare, respectiv starea afectivă pe care o traversează copilul când primeşte o recompensă nemeritată;

• La 6 ani se manifestă criza de prestigiu, adică disconfortul pe care îl trăieşte copilul ori de câte ori este mustrat în public.

Voinţa:

• Apar o serie de trăsături pozitive: stăpânirea de sine, ierarhizarea motivelor acţiunii;

• Preşcolarul va fi capabil să îndeplinească şi activităţi care nu îi plac, sau îi plac mai puţin, dacă poate procura o bucurie celor dragi sau îşi pregăteşte, astfel, teren pentru o activitate mai plăcută;

• Părinţii pot contribui la exersarea voinţei sale atribuindu-i o serie de sarcini permanente: şters praf, aşezat tacâmuri pe masă, udat flori etc.

Carenţele volitive pot prefaţa debutul unei maladii, dar evocă de cele mai multe ori deficienţe educative (răsfăţ, neglijare, inconstanţă).